Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Paul Vinicius

Poet, dramaturg, jurnalist, născut la 24.01.1953 la Craiova. Absolvent al unei facultăţi politehnice bucureştene, renunţă la cariera inginerească imediat după decembrie 1989. Debut publicistic în 1982, în revista Amfiteatru, cu poezie. Debut editorial în 1998 cu volumul de versuri Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate (Ed. Crater, Bucureşti) – Premiile USR şi ASPRO – , urmat de volumele de poezie Eclipsa (Ed. Crater, 1999) şi Studiu de bărbat (Ed. Muzeul Literaturii Romane, 2002) – Premiul ASB. În 2004 îi apare tipărită piesa de teatru Şi noi am fost în America (Ed. Palimpsest, Bucureşti, 2004) – Premiul Theatrum Mundi şi al primăriei municipiului Bucureşti – urmat de volumul de dramaturgie Colonia Grafitti (Ed. MLR, 2006) – nominalizat la Premiile USR şi ASB. În curs de apariţie: volumul de poeme Liniştea de dinaintea liniştei.


Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO), al Societăţii Ziariştilor din România (SZR) şi membru fondator al Asociaţiei Ziariştilor Români (AZR).


În prezent, este redactor de carte la Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române.


 


 


discurs împotriva


împrejurul


deasupra şi dedesubtul


acestei pete pe creier


(cântec patriotic)


 


dar nici măcar nu am zis


că aş fi descifrat eu


misterul acestei nevrednicii


numite om


şi nici măcar nu am zis


(nici măcar nu am zis)


că singură


umbra mea


ar putea strica o clanţă


fără a mai da socoteală.


eu am spus doar că nu-mi plac


            vacile elveţiene                                   statele unite


            şi becul din faţa blocului.


eu am zis numai


că nu-mi place unsoarea acestei dimineţi


untura acestor ziare


grăsimile acestor proşti


burţile acestor miniştri


şuncile şefului de haltă


osânzele neveste-sii


grimasele durdulii ale progeniturii-acar


slana porcului din bătătură


grăsimile şi târtiţele grase ale găinilor scociorând prin gunoi


grăsimile grăunţelor grase de grâu


grăsimea grasă de bunăstare a râmelor


burta bombată a pescarului


solzii mucilaginoşi ai porcilor de peşti


zborul gras al libelulelor


grăsimile îmbuibate ale hârciogilor


cântecele grase ale greierilor


grăsimea boltită şi prelinsă a serilor la haltă


şi apoi cea a haltei următoare


            şi a haltei următoare


                        şi a haltei următoare


şi aşa tot mai departe


până la toată grăsimea grăsimilor grăsimii


unei ţări trândave


năpădită de grăsime


toată grăsimea abominabilă a acestui popor costeliv


şi uitat de osatură


            de muşchi


            de frumuseţe


toată


dar toată claviatura lui grăsuţă


pe care se lamentează


pe care se plânge


pe care cerşeşte


pe care se închină


pe care se pişă


toată –


şi în definitiv


toată grăsimea care mi s-a tot depus pe creier


începând de la născare


şi care (iată:)


nu mă mai lasă


să mă urnesc.  


 


cincizecişidoi


 


acum vreo zece douăzeci treizeci de ani


luam eu viaţa în mâini


şi zdronc!


cu ea de pământ –


şi uite


că nu s-a spart.


 


acum o port cu mare


cu foarte mare grijă


ca pe o mireasă şubredă


şi uite


că tot curge nisip din ea.


 


oh


mare e puterea ta


vrabie


salcâmule


cârtiţo.


 


braţul meu obosit 


 


un oraş mare


care orbeşte


şi apoi lipeşte de luminile lui


mii – sute de mii


de fraieri.


un oraş care repede te dă pe brazdă


(până să numeri la trei)


şi te aşază


spăşit


în turmă.


un oraş care îţi aprinde patimi


după care


(tot el)


dă peste tine


cu pompierii lui cu tot


cu poliţia lui cu tot


cu familia şi prietenii tăi cu tot.


un oraş sclifosit


ca un ţăran în pantofi de lac


şi cu şireturi


cărora le face mai întâi funde


înainte de a-ţi căra şuturi


şi a-ţi da de sânge.


 


şi totuşi


e bine; uite


cum mai coborâm după ţigări


iar întunericul – haţ!


de după un colţ


cum ne mai vâră în câte un cinematograf


cum ne aşază pe ultimul rând


şi cum ne mai pupă pe gură –


fiindcă mai mereu


într-un mare oraş


atunci când cobori


e deja noapte


altfel cum i-ai mai putea vedea


marile lui lumini


magicele lui sclipiri


pentru care îţi bate


îţi tot bate


inima?


 


un oraş mare


în care singurătatea la cub bea la aceeaşi masă


cu nenorocirea la pătrat;


unde


toată fericirea ta


de o viaţă


încape într-un ascensor


care se înţepeneşte la etajul doi


când rostul tău te aşteaptă la zece;


în care statuile de prin parcuri


ţi-au făcut deja viaţa


şi ţi-au început femeile.


un oraş care te ronţăie pe nesimţite


cu drumurile lui


cu lacătele lui


cu neliniştile lui.


 


fiindcă


înainte şi înainte de toate


un oraş mare


este


un şi mai mare cimitir.  


 


negru umed


 


noapte –


şi carnea ta pâlpâind în depărtare


ca un semn binecuvântat.


degeaba le spun ochilor să nu-şi creadă


degeaba le ordon picioarelor să nu se mişte.


 


undeva


în întuneric


cineva îşi deschide venele


şi se lasă îmbujorat de ele;


altcineva


se joacă cu peştii


până adoarme sub ape.


degeaba le spun ochilor să nu-şi creadă


degeaba le ordon picioarelor să nu se mişte.


 


dimineaţă –


şi o cicatrice proaspătă


care îmi retează somnul.


carnea ta


din ce în ce mai invizibilă


sângele meu


din ce în ce mai greu.


şi încă o zi


în care


am să presar sare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul