Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Daniel Turcea

        Ioan Holban

Cel mai spectaculos caz de reconversiune a lirismului, urmare a reconvertirii spirituale pe care şi-o asumă poetul, îl reprezintă, în toată literatura noastră contemporană, Daniel Turcea; „Turcea – scrie Raluca Dună – reprezintă un fenomen unic în literatura română prin transformarea radicală a profilului său liric şi uman. Saltul de la poezia onirică, baroc-geometrizantă la poezia intens spiritualizată, ortodoxă fără ostentaţie, din ultimii ani (Epifania şi Poeme de dragoste) dezvăluie nu doar o experienţă inedită în literatura noastră, dar şi o experienţă umană, o aventură interioară incandescentă, impresionantă prin autenticitatea ei. Versurile pot fi citite ca document al unei convertiri şi iluminări spectaculoase, singular în spaţiul cultural românesc prin lipsa oricărei afilieri ideologice şi prin valoarea intrinsec esteticăˮ. În adevăr, nici măcar „cazul” Ioan Alexandru, invocat cel mai adesea, nu e comparabil cu acela al poetului trecut în lumea celor drepţi la nici treizeci şi cinci de ani; reconvertirea, mărturisirea în Hristos a lui Ioan Alexandru – comunicată într-o scrisoare trimisă de la Berlin prietenului Ion Cocora, în 1968, făcută publică abia prin anii 2000 –, nu e atât de vizibilă şi cu efecte atât de radicale în structura şi temele discursului poetic, distanţele de la, să zicem, Vămile pustiei la Imnele anilor ’80 şi Bat clopotele în Ardeal, din 1991, fiind altfel jalonate decât trecerea cu urmări poetice atât de marcate, de la Entropia la Epifania lui Daniel Turcea: doar opt ani trecuseră – nici atât dacă luăm în seamă „datarea” unui poem din Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creştină (2011): „ne îngrozim de ruguri mai mult/ decât de deşertul atomic/ Iată, nu voi mai adăuga nimic/ Ştiţi fiecare din orice parte a lumii/ (de la război/ au trecut doar treizeci de ani/ – de nu s-ar mai naşte din nou/ un zugrav dementˮ, scrie Daniel Turcea în poemul Trăim acest veac – de la apariţia volumului de debut, Entropia (1970), asociat onirismului (poetul alăturându-se, astfel, lui Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Virgil Mazilescu, Iulian Neacşu, Vintilă Ivănceanu, Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel, Virgil Tănase), până la Epifania (1978; 1982; 1988; 2011), „o jertfă a poetului către Biserica dreptmăritoare creştină şi către fraţii întru Hristos de pretutindeniˮ, cum scrie sora poetului, Cristina-Lucia Turcea, în Actul de donaţie, către I.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a manuscriselor (acte, scrisori, desene originale, caiete cu însemnări, poezii dictate în spital, eseuri), rămase după trecerea poetului la cele veşnice. Din această arhivă s-a ivit Urme în veșnicie, un volum biografic, îngrijit de Pr. Sever Negrescu, tipărit, în 2013, la Editura Doxologia.
„Numai noi oamenii suferim/ în fiece clipă schimbareaˮ, spune Daniel Turcea în poemul Cei ce se vor schimba din ultima sa carte, a patra, cu titlul Epifania; nu doar omul se schimbă, dar, iată, şi poezia pe care o scrie. În textele din Entropia, critica de întâmpinare a recunoscut, imediat, principiile şi ideile onirismului (opoziţia faţă de realismul socialist şi adoptarea visului ca un „îndreptar legislativˮ, cu elaborarea lucidă a unor lumi stranii şi apropierea de pictori de avangardă – Dali, De Chirico, Ives Tanguy, Victor Brauner, Magritte –, „un fel de muzică pictată, de timp fără încetare convertit în spaţiuˮ, zice Dumitru Ţepeneag), dar şi pe cele ale suprarealismului: „Acest suprarealism târziu – observă Eugen Simion – ascunde un caligraf nebun de vocabule, fascinat de legăturile misterioase dintre ele, un spirit alexandrin cu un curios (şi autentic) simţ al tragicului. Jocul merge spre ritmurile muzicale, savante ale lui Ion Barbu, cu absurdităţi calculate şi moliciuni de poet fantezist obsedat de lumea formelor onirice şi îmbătat de marile abstracţiuniˮ. Ritmurile muzicale, savante ale lui Ion Barbu se pot recunoaşte, la rigoare, într-un poem precum Abdul sau Elogiul lui Parmenide: „toate plutiră câte se-ntâmplară ş-or să se-ntâmple-n neclintit deşert/ Un Euclid deasupra ţării Yemen/ Cu fast de geometrii a tot exacte/ dar nouă, aerului/ lui/ INCERT/ Căci el de fapt se-ntâmplă în zăpadă/ Sub sfere roşii. Steaua Altair/ Va fi fiind pentr-o secund-aproape/ Aici în baldachin de uns emir/ ce va trăi peste 110/ de mii de ani într-un oraş Mohab...ˮ. În replică, Nicolae Manolescu vedea, în Entropia, mai degrabă refacerea unor punţi, năruite în vremea realismului socialist, cu Avangarda anilor ’30 ai secolului trecut, în special, cu lirica lui Ilarie Voronca, nuanţând relaţionarea cu suprarealismul: „Nu trebuie căutate sensuri mai adânci în aceste efluvii de culori şi de forme – scrie Nicolae Manolescu într-o recenzie publicată în revista Contemporanul din 1971 –, căci poziţia lui Daniel Turcea se află, toată, în plăcerea compunerii de viziuni caleidoscopice. Poetul se joacă cu vorbele, caligrafic şi ingenuu, visând geografii lirice şi exotice şi populându-le cu făpturile suave ale imaginaţiei saleˮ. În adevăr, un joc al vorbelor, preţios, livresc, pitoresc, ironic pare, adesea, poezia din Entropia: „da, Rousseau s-a aruncat pe fereastra/ de la balconul în stil empire/ şi-n cădere/ până jos/ Van Gogh a continuat să picteze/ munţi de creier de pasăre/ şi de creieri de flori/ şi numai morminte de grâu/ iazuri/ iazuri cu nuferi/ oglinzile vii şi mai vii şi mai vii/ «Tao stă singur şi nu cunoaşte schimbarea»/ ce fantastic echilibrăm atâta nelinişte/ «Umblă-n cerc şi nu cunoaşte nesiguranţa»/ atâta nelinişte amestecată cu spaimă/ «Poţi să-l închipui cu mama lunii»/ laudă laudă laudă/ ceai şi pagode de xilofon/ fructele răcoare albă/ atomii în litere chinezeşti/ ninge de asemeni cu hieroglife şi ideograme/ pufoase şi moi alb topind/ evantaie imense şi multe cameliiˮ (Ţara Sin. Despre Tao, despre Te); „peşti electrici au plecat spre Transvaal/ cu pânze ţesute din splendide termite/ dinainte scobite ne poartă elite/ bărci alexandrine spre Ţara de Foc/ îmi sunteţi invitaţii de-o seară/ să bem de plăcerea sateliţilor Li/ Tai Pe masă în casă în din afuzali/ pe paturi tăiate în portocală/ vom face orgii cu ziua egalăˮ (Dezastre, III).
Nu multă vreme după „episodulˮ oniric, poate chiar din timpul acestuia, dacă luăm în considerare poemele din Epifania scrise, cum mărturiseşte mai târziu, prin 1974-1975, se va produce marea schimbare; dacă despre volumul de debut Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, criticii literari, se pronunţau în termenii amintiţi, iată ce scrie Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, teologul, preotul şi duhovnicul, despre Epifania: „Lucia Turcea, talentată pictoriţă bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991 un volum inedit de poezii şi de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea, care m-au copleşit prin fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară şi cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu, văzut ca lumină şi ca iubire nesfârşită în El Însuşi – ca Treime – şi în prezenţa Fiului lui Dumnezeu. Cel întrupat şi neîncetat lucrător în cei ce cred în starea Lui de jertfă, deci de extremă iubire spre eternitatea comuniunii lor cu El (...) Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime şi căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagăˮ. Destinul singular al poetului curge între critica literară şi teologie, între onirism şi lirica sentimentului religios, între ereziile lui Saul şi smerenia lui Pavel de pe drumul Damascului; ce îi va fi spus celălalt Turcea omului şi poetului (re)construiţi în noua experienţă spirituală? Iată, încă din 1978, în primul volum din seria cu titlul Epifania: „asemenea apei/ odihna/ asemenea nopţii/ mai sus, mai adânc/ faţa ta pâlpâie în ochii mei/ şi nu o văd/ pe buzele mele sunt cuvinte/ şi nu le aud/ în inima inimii de ţărână/ sângele tău îmi zvâcneşte/ în răsuflarea pământului/ Tu îmi eşti aer/ cu pleoapele te-aş acoperi/ nu eu, Tu/ trăieşte în mine. Tu, ce priveşti ca o flacără, mistuind/ de Tine mi-e sete/ în taină. Te-am cules/ ca pe o vie/ rodul Tău, belşug/ vinul acesta, vinul acesta/ trupul tău înflorind/ deasupra morţii/ nufăr alb peste apele morţii/ Tu, iubire,/ înţelepciune fără sfârşitˮ (Iubire, înţelepciune fără sfârşit).
Schimbarea e radicală, oniricul, zeii păgâni sau figurile Vechiului Testament au rămas în lumea entropiei, înainte de epifanie; chiar dacă Dumitru Stăniloae aprecia, în poemele din Epifania, fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox şi în pofida chemării repetate a aproapelui de a-i fi alături în credinţă, poezia lui Daniel Turcea nu e, totuşi, una de amvon, nu e un catehism: el ajunge la Dumnezeu prin combustia lăuntrică a sentimentului religios care, în Epifania, e o încercare a labirintului, o neobosită căutare a drumului, a „treptelorˮ, cum zice poetul însuşi, spre o altă Golgota unde se unesc poezia şi sacrul. Aldo Pellegrini, unul din poeţii şi eseiştii contemporani preocupaţi de raportul lirismului cu religia şi sacralitatea, crede că poezia e o mistică a realului; Daniel Turcea vede, mai degrabă, o geneză reciprocă între poezie şi sacru, lirismul fiind slujire, lauda lui Hristos şi jertfă: doar astfel fiinţa poate „gustaˮ eternitatea şi numai prin versete se poate ajunge la arhetip, în adâncurile sufletului, la iubire, frumuseţe, la cuvinte prin Cuvânt, în înţelesurile pe care le desluşeşte Evanghelia după Ioan: adevărata poezie e gest sacru, proclamă poetul în Poezia este slujire şi jertfă, un text care schiţează noul program estetic: „Dar, comuniune, poezia e binecuvântare. E jertfă. Jertfă de laudă adusă de inima-ngenuncheată înaintea Tainei, a Iubirii, acel gust al eternităţii ce nu se poate stinge. Descrierea adevărată a lumii – căci numai iubirea creează –, a sufletului, a Sacrului nu poate fi făcută decât prin versete: pentru toate sunt: măsură, ritm, proporţie în taina ce le cuprinde. Dar cine poate fi atât de curat, atât de fără vină, încât să le vadă/ aşa cum sunt/ natură şi har?/ De aceea, poetul se aduce pe sine ardere de tot. Trupul să fie ca rugul aprins. Cerurile, lucrurile sunt litere ale acestei veşnice, sublime Cărţi ce/ descrie revărsarea Luminii,/ negrăitei Lumini./ Frumuseţea ascunsă/ Arhetip. Căci ea, căci în esenţă,/ Frumuseţea şi Adevărul sunt una, în lumină, dar numai Harul ridică,/ Până la acele Imnuri negrăite/ din apropierea Slavei./ Adevărata poezie e gest sacru./ Iubire./ Taină./ Cuvintele însă sunt vase/ pentru acea taină negrăită,/ de care nu te poţi apropia decât trăind-o/ în desăvârşită Iubireˮ.
Noua paradigmă literară se structurează în orizontul unei noi paradigme de sensibilitate; în Epifania, sunt, mai întâi, o altă simţire şi o altă vedere, poetul căutând, prin ele, un nou început, Începutul, în fond, „începutul lumii” când „sunt ascunse toate şi nu suntˮ, iar „cerul gol de stele e un gândˮ, cum spune în Cerul. Începutul e în timp, afară de lume, de moarte şi de vremea omului, în neştiinţă, spre lumina „mai presus de strălucire”, chemată în „cortul meuˮ: acolo, lumina e revărsare a slavei, e iluminare, iar fiinţa e „orb firii oarbeˮ – un văzător al vieţii, cum scrie Daniel Turcea în poemul Înţelegere, având acces la toate cele văzute şi nevăzute: „Cel ce dăruieşte e mai presus/ decât simţirea, dăruind o altă/ simţire, ca să vedem,/ să auzim şi să grăim,/ afară/ de lume, şi de moarte, şi de vreme,/ prin toate simţurile, prea curat şi clar/ pe cât e cu putinţă ochilor,/ de taină,/ şi gândirii ca să vadă./ Părăsind vederea/ şi-a celor dinafară,/ şi-a celor cunoscute, şi a sa/ intrând mereu adânc în neştiinţă/ fără a se opri, fără să afle/ decât mereu sperând lumina tainei/ prea întunericul şi prea lumina/ ape numesc ce nu mai pot numi/ lumină şi adâncă scufundare/ şi nume dau/ celor ce nu au/ nume şi asemănare, fiecărui/ om, prea mistuind aprinde/ în el un soareˮ (Desăvârşire). Textele din Epifania cresc în tensiunea confruntării termenilor unor dicotomii pe care poezia eminesciană le-a introdus în literatura noastră; timp şi vreme, privire şi vedere, întuneric şi noaptea clară a iluminării – aceştia sunt termenii care definesc poziţia fiinţei în lume, sinea şi spaţiul cunoaşterii; Daniel Turcea se întoarce de la Ion Barbu al Entropiei la Eminescu al Epifaniei. Astfel, ochii ecranaţi de gânduri, „încă acoperiţi de solziˮ sunt ai privirii, în prea întuneric, inima e în temniţă şi sufletul „încă întunecatˮ, vremea omului nu e încă veacul, timpul, adică; vremea e a „existenţei simpleˮ, vecii, desemnând categoria filozofică a timpului, sunt ai „existenţei fericiteˮ: privirea nu trece de „cerul întunecat al vieţiiˮ şi nu răzbate dincolo de pereţii „carcereiˮ sale, în vreme ce epifania – întruparea logosului în Iisus şi înfăţişarea Sfintei Treimi – e vedere: „Cele Trei ale Iubirii/ de o Fiinţă Feţe să vedemˮ – aceasta e ţinta poetului care îşi trece fiinţa lăuntrică din privire în vedere, din vreme în timp, din întuneric în noaptea clară, din existenţa simplă în aceea fericită: „Dorinţa desăvârşirii/ Tată, atomii primitivi ai universului,/ în liniştea luminii,/ când se bucură firea şovăitoare,/ cum atinge apa,/ ca pe o dimineaţă în care se învăluie,/ şi cum o inundă./ Având/ aproape depărtarea nopţii clare,/ uşoară, cum se-aşază,/ ca mătasea-ndepărtându-i/ strălucitor de viu, de cald de-aproape,/ trupul, cu nori şi păsări/ peste grădini/ şi cum trec, ca o mângâiere,/ ca o înviere, mai înspre desăvârşire,/ ca picătura-n apă, oglindind-oˮ (Respiraţie). Acolo, în regiunea vederilor, se află „negrăita pace”, e străvezimea pe care o pătrunde „ochiul cel tainicˮ (sau „ochii cei de tainăˮ, cum îi numeşte în Rugăciune V), fiinţa interioară primind, în sfârşit, Cuvântul şi puterea „privirii cereştiˮ, a „privirii îngereştiˮ; acolo, în contemplaţie şi mai presus de fire e salvarea omului căruia îi este dat să se împartă între privire şi vedere, timp şi vreme, întuneric şi noaptea clară a epifaniei: prin vederea din glas, prin rugăciune şi primirea Cuvântului se mântuie existenţa simplă a omului: „nu-i imagine să poată grăi/ cer, a-L atinge/ e sus o iertare ce-nvinge/ deşi e tăcere ce arde/ un glas ce începe să vadă/ mai viu, mai presus de fire, mai aproape/ Soare, mai alb ca o zăpadă/ din taină, numai mireasma o gândim/ rupe-se literei catapeteasma/ acoperământul acesta/ asemenea gândurilor ce nu lasă/ ochii să vadă,/ rupe-se dar,/ să privim/ puţin, pe cât e cu putinţă,/ miezul aprins/ al Cuvântului/ ştiu/ că nu e tăcere, nu-i glas/ nu-s flăcări, uimire/ numai iubire, întreită iubire/ de-o Fiinţă/ să-i învăluie/ sau numai uimire./ iubire neînsemnată/ întreit Sfântă,/ în ea Trei strălucind,/ subţire adiere,/ Iubire, Înviere,/ pace adâncăˮ (Înviere).
Calea descoperită prin „ochiul care vede neatinsˮ, în timpul „greuˮ, dincolo de „toamna de celuleˮ a omului este a celebrării Luminii, Iubirii şi valorilor creştine; starea fiinţei, acolo, e contemplaţia, în sensul religios al termenului, modalitate de cunoaştere mistică, adică, prin concentrarea în meditaţie, în stare de extaz, cu scopul receptării directe a revelaţiei. Prin cugetare şi lacrimă, crede Daniel Turcea, omul îşi poate domoli setea desăvârşirii, îşi poate „plini vremea luiˮ, (pe)trecându-L pe Dumnezeu în sine, venind, astfel, mai aproape de eternitate, dincolo de închipuirea păcatului; în fapt, în Epifania, nu e doar o contemplaţie religioasă, poetul plasându-se la joncţiunea acesteia cu contemplaţia filozofică, în focarul lor pe care Husserl îl numea contemplaţie eideică: căinţa, generozitatea, credinţa prin care se mută în mare „întunecatul munteˮ, noua geneză care „poate-ncepe în rănile Taleˮ, spovedania, cu dobândirea iertării păcatelor, îndumnezeirea prin asumarea lui Dumnezeu, cunoaşterea de sine, smerenia, înveşmântarea în har prin speranţă, mărturisire a lui Iisus şi iubire „sortită cruciiˮ, accesul la „chipul netrupescˮ şi reclădirea trupului ca „biserică însufleţităˮ: înainte şi după mărturisirea credinţei, iată: „cum ne-am înjugat cu moartea,/ cum ne-am dat stricăciunii,/ plânsul, lacrimile, înţelesurile cele luminate/ şi iată,/ la cei ce stăteau în întuneric/ a venit Soarele!/ În moarte, Viaţa!/ Marginile pământului s-au umplut de uimireˮ (Poemul înflorind lumină). Cu o frecvenţă destul de mare, termenii din teologie – trezvie, doxologie, apostazie, teogonie, epifanie – nu abundă, totuşi, lăsând poetului liberă calea poeziei, a (în)cântării cu nostalgia Edenului, a tărâmului pierdut; Raiul, scrie Daniel Turcea în postumele tipărite în Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creştină, e o conspiraţie a celor fericiţi, e ceea ce nu se dovedeşte „prin cercetăriˮ, ci se descoperă „duhovniceşteˮ, când „haloul netrupescˮ se uneşte cu trupul şi când „cerul pogoară pe pământˮ, la Învierea din veac: prin contemplaţia eideică se ajunge la esenţă, la omul dinlăuntru, cel din interiorul rugăciunii: „Aproape de moarte sunt,/ rugaţi-vă, rugaţi-vă, heruvimi,/ rugaţi-vă, sfinţi!/ Acum se va vedea/ înaintea cosmosului,/ a miliardelor/ de fii ai luminii,/ atât de străină/ de dragoste,/ numai/ sete,/ doar/ năzuinţă!/ Rugaţi-vă pentru mine!/ Înaintea morţii sunt/ şi n-am haină de nuntă,/ Lumina nu arde în sufletul meu,/ dar Domnul, dacă VA VREA,/ poate să-nvie/ în inima mea!ˮ (Rugaţi-vă pentru mine!).
Frapant în Epifania este numărul mic al numelor invocate din Vechiul şi Noul Testament, ca şi al simbolurilor creştine; Taina, Trupul şi Sângele de la Sfânta Împărtăşanie, logosul, Cuvântul, în înţelesul dat de Evanghelia după Ioan, Treimea, Mirele şi Preacurata – acestea sunt simbolurile pe care le caută lirica lui Daniel Turcea. De obicei, poezia de acest tip mizează mult, aproape totul, adesea, pe constelaţia şi, nu o dată, pe povestea numelor; în Epifania, cele câteva nume sunt ale martirului (Sebastian, Policarp, Simeon, Anastasia) şi al duhovnicului, preotul Arsenie Papacioc. Martiriul e simbolizat, mai ales, prin figura Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, în poeme precum Policarp sau Unul; iată, pe scurt, povestea protagonistului liric: „Este găsit şi adus de călăreţii guvernatorului, după ce aceştia au fost oaspeţii Sfântului, care i-a hrănit şi s-a rugat pentru ei. Adus în faţa proconsulului, acesta a încercat să-l abată de la convingerile sale, îndemnându-l să-L părăsească pe Hristos şi amintindu-i că are o vârstă. Replica Sf. Policarp a fost promptă: «Sunt optzeci şi şase de ani de când ÎI servesc şi nu mi-a făcut nici un rău, ci, dimpotrivă, numai bine. Cum aş putea blestema pe binefăcătorul şi Mântuitorul meu?». Pedeapsa stabilită a fost arderea pe rug. Rugăciunea Sf. Policarp în clipa jertfei sale este impresionantă şi din ea se vede că tăria de care dau dovadă Sfinţii este rezultatul Harului ceresc, care îi învăluie atunci când ei se unesc cu Hristos în suprema Jertfă. Se spune că flăcările nu l-au mistuit, minune care nu i-a împiedicat pe călăi să-l împungă cu suliţele până i s-a scurs tot sângeleˮ; iată şi poemul care transfigurează povestea: „lumina lumânării cum s-aprinde/ din valuri de-ntuneric să răsară/ în inimi şi în gânduri cunoştinţa./ Sunt drumuri lungi, se-aşteaptă în arene,/ a nu-i urî pe cei pe care moartea/ îi bucură cu cât e mai cumplită./ Şi-n vacarmul cumplitei bucurii/ să nu ştii ce-i mai dureros,/ focul, şi fiarele, şi jupuirea/ sau oamenii care privesc şi râd/ şi să-i iubeşti, să vrei, să-i faci să fie/ desăvârşiţi –/ Să treci prin flăcări/ ca unul,/ măcar unul,/ să se cutremure,/ să vrea să înţeleagă,/ să se nfioare dacă tigrii, blând,/ se lasă la picioarele unui sfântˮ (Unul). Astfel se însoţesc, în Epifania, lirica şi povestea, figura martirului şi simbolul din imaginarul poetic; Sebastian, martirizat de Diocleţian, e identificat cu blândeţea („ucideţi-l,/ e nevinovat/ dar/ să moară, să moară, să nu mai fie,/ cum este cu putinţă să nu urască?/ Vino, blândeţe!ˮ – Sebastian), Simeon, Noul Teolog e, în poezie, cel care priveşte în adâncul apelor luminoase ale Treimii, Anastasia e, prin semnificaţia numelui grecesc, una din femeile care „aveau să vadă chipul Învieriiˮ. În sfârşit, duhovnicul, preotul Arsenie Papacioc, este protagonistul liric al unei serii de poeme; în Bătrânul, om al blândeţelor şi, mai ales, în Odihna, duhovnicul e martorul şi calea mântuirii fiinţei: „Părinte, mi-s ochii-ntunecaţi/ şi nu mai văd/ lumina răsărind în mine. Mut,/ cuvintele îmi sângeră pe buze,/ aş vrea să spun/ aş vrea măcar odihna/ aceea fără nume,/ doar dorirea,/ doar setea,/ mai adâncă decât vremea/ să pot să spun/ atâta bucurie!ˮ.
Daniel Turcea din Entropia închidea un capitol din istoria poeziei noastre de azi, acela al onirismului anilor ’70 ai secolului trecut; Daniel Turcea din Epifania fixa, în 1978, o paradigmă în care vor (re)veni, după 1990, poeţi precum Valeriu Anania, Ioan Pintea, Constantin Hrehor, Ioan Petraş, Dorin Ploscaru, Theodor Damian, Nicolae Jinga, Dumitru Ichim, Sever Negrescu, Mihalache Tudorică...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul