Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie

        Gellu Dorian

Şi-a fost o noapte atīt de lungă şi tristă

Astăzi n-am băut nimic şi a fost bine,
la fel de bine ca şi cum aş fi băut şi aş fi adormit
īntr-o căpiţă cu fīn, nicio deosebire,
mīine va fi la fel, mă voi trezi
şi voi privi cerul, nimeni acolo, doar cerul gol
ca un pat deşternut, plin de cute,
din care cineva nevăzut aruncă pe pielea mea ace de lumină
ca atunci cīnd īn delirium tremens vedeam dragoni
cu ochii aprinşi ca jarul din soba copilăriei,

şi viaţa mea trecută,
şi viaţa mea de-acum,
şi viaţa mea de mīine aşa va fi,
liniştită şi mirosind a fīn, a mīini de fete frumoase
ieşind din aşternut pe cīnd eu mă trezeam din vis
şi cădeam din pat singur
ca un pled cu care ele m-au acoperit
pe cīnd eram prunc,
dar acum sunt mare, n-am băut nimic,
nici azi, nici mīine nu voi bea,
şi e atīt de bine, că īmi vine să dau drumul la cep
şi s-o termin odată cu viaţa asta de huzur
de care n-am parte,

ochii mei se luminează,
prin ei se văd gīndurile mele, mici ca nişte perle
pe fundul unei mări,
femeile le culeg şi le pun la gītul lor lung,
şiraguri-şiraguri căzīnd pe sīnii lor
īntre care adorm
şi brusc mă trezesc
şi ele dispar
aşa cum dispăreau acele de lumină din ochii dragonilor
care ardeau īn soba care ne făcea iarna călduroasă
şi cu aburi dulci de vin fiert
pe care cei mari īl beau odată cu poveştile lor,
dar eu acum sunt mare,
azi nu beau nimic, o să-mi fie bine mīine
cīnd voi da cep butoiului
şi voi spune cerului să deretice căpiţa cu fīn īn care voi pica uşor
ca pledul din patul īn care mīinile fetelor nevăzute
m-au acoperit peste noapte,

şi-a fost o nopate atīt de lungă şi tristă
īncīt am decis să n-o mai dorm niciodată.

Firul de iarbă

Poezia n-a spus niciodată mai mult decīt moartea
īnviind īntr-un fir de iarbă ieşind de sub o placă de beton
turnată acolo să uite tot ce-a fost pīnă la ea
şi să nu mai lase nimic să se nască acolo,

şi asta ar fi fost mult prea mult
īntr-o lume prin care se īnchid toate ferestrele
īn spatele cărora se tranşează cuvintele ca pe nişte păsări
care pīnă atunci n-au ştiut cīt de rece este lama cuţitului,
ba mult mult mai mult
decīt ghiorăitul maţelor sub o piele de femeie frumoasă
care se lasă despuiată de mīinile unui ins
care n-a aflat că frumuseţea va salva lumea
īn timp ce el o făcea terci sub trupul lui greu
ca o lespede de sub care nu se va ivi niciodată viaţa
nici măcar īntr-un fir de iarbă,

dar şi aşa fiind
niciodată moartea nu s-a atins de poezie
lăsīnd poeţii să vină spre ea ca nişte seminţe din care
vor ieşi fire de iarbă pe care le va asculta crescīnd,
surori gemene dintr-un trup la masa căruia
se bea, se mănīncă,
se vorbeşte,
se trăieşte mai mult decīt moartea ar putea gīndi vreodată
că ar putea lua cu ea,

dar nici atunci,
nici vreodată, la masa mea nu s-au certat
cele două
ca acum cīnd simt cum īn mine stă să īncolţească
de la o clipă la alta
firul de iarbă.


Iubita eternă

Toţi s-au retras īn vieţile lor īn care pīnă mai ieri
n-au trăit ci au fost plecaţi īn altă parte
cotrobăind prin vieţile altora tot felul de acte
ca vorbele fără noimă,

sunt osteniţi, nu mai vor să privească īnapoi,
iar īnainte e un hău pe care ar dori să-l ocolească,
dar drumul lor trece tocmai pe acolo,
pe sus, păsări de pradă īn zbor,
pe jos, şerpi veninoşi
şi nicio cīrciumă īn zare,
doar o turlă de biserică īn care nu vor şti cīnd vor intra,

ce rost are, īşi zic,
ce rost are să mai primim īn vieţile noastre pe cei
ale căror vieţi le-am ronţăit ca alunele zile īn şir,

e mult mai bine să poposim aici,
nu īn altă parte,
aici unde se văd īn zare sute de cruci
pe care nu le-am făcut niciodată pe piept
cu mīinile lacome pentru alte gesturi,

unora li se pare firesc să nu īntrebe de nimeni
unde se află,
altora nu le pasă dacă se află īntr-un loc sau altul,
toţi sunt īn altă parte,
numai acolo unde ar trebui să fie, nu –

īntre coate īşi odihnesc capul īn palme,
masa e un pămīnt sub care vor sta
fără să-i măture de acolo femeia īn ale cărei braţe
n-au vrut să stea niciodată.


Nu scriu zilnic poeme atīt de frumoase

Nu scriu zilnic poeme atīt de frumoase ca acesta, nici
nu pot fi īn fiecare zi atīt de generos ca Dumnezeu
care lasă fiecăruia după puterea de a lua şi īnţelege,

nici măcar nu stau zilnic īn cīrciumă
cum cred unii că stau poeţii
risipindu-şi zilele, nefericiţi şi singuri,

nici la biserică nu merg īn fiecare duminică,
deşi de luni pīnă sīmbătă e duminică,
iar de cum se face lumină afară,
nu de fiecare dată mă pot bucura de ea,

nici de fiecare noapte nu m-am bucurat,
cum nu m-am bucurat de toate femeile din viaţa mea,
care nu de fiecare dată a fost a mea,
alţii mi-o trăiau şi-mi ofereau şi mie cīte o bucăţică din ea
care de regulă era tristă
ca un copil abandonat īn alt nume
la care va răspunde nu aşa cum ar fi răspuns la adevăratul său nume,

uneori mă priveam īn ochi ca pe un străin
care-mi cerea de odihnă,
oasele īi sunau ca nişte xilofoane la care cīntau degetele
purtate de vīnt prin pustiuri –

atunci era bine,
era frumos,
eram fericit,

dar asta, nu, nu mi s-a īntīmplat mie.


Păpuşi bătrīne

Nu se joacă nimeni cu noi, nimeni nu pune mīna
pe nişte păpuşi bătrīne, aruncate īntr-un dulap
dintr-un beci prin care doar şoarecii se mai adăpostesc
şi fug şi ei cīnd īncep să roadă din pielea noastră uscată
şi plină de riduri,
miros greu de mucegai şi urină
alungă mīinile īnvăţate să atingă pielea catifelată a fetelor
din alcovurile pe care noi doar le visăm,

să ieşim măcar primăvara asta la soare,
ultima din cīte se simte forfota din mintea celor care vor
să dea foc la magazia asta īn care
ne-au uitat de cum au dat peste altceva mai frumos,

să privim şi noi soarele, să ne atingă Dumnezeu cu
vergeaua lui plină de rouă,

apoi putem fuma liniştite īn orice bar īn care
ne vom oploşi īn trupurile fetelor
care tocmai vor ieşi din alcovuri
proaspete şi aprinse ca lumīnările īn noaptea de Īnviere –

dar nu, nu se mai joacă nimeni cu noi,
iar noi īntre noi este aproape la fel de trist
ca īn mijlocul ţărīnii
degetele din care sīngele s-a scurs
şi nu mai poate īnflori peste noapte –

să ne īntoarcem la vieţile noastre,
de aici īnainte nici o iluzie
nu ne mai face fericite!


Ultima ţigară

Cei mai mulţi stau livizi īn casele lor,
ca bătrīneţea cīnd te naşti
īn copilul care stă
pe marginea unei ape
privind la Caron cum īşi repară luntrea
veche de luştri nenumăraţi,
copil pīnă la urmă
cīnd te uiţi uimit la tine
printr-un fuior de fum
la capătul căruia
Dumnezeu stă la masă cu o mie de fumători
cărora le stinge pe buze
ultima ţigară.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul