Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Faţa luminată a lunii

        Dumitru Ungureanu

Intro-remember

Începând aici o rubrică dedicată culturii pop-rock, se cuvine să dau câteva lămuriri de unde şi până unde am ajuns comentator al domeniului.
Prima dată mi-am văzut numele întreg sub un text publicistic în revista Flacăra, prin septembrie sau octombrie 1976. Aveam 20 de ani şi, nici mai mult, nici mai puţin, îi adresam o Scrisoare deschisă lui Eugen Barbu! Tartorul revistei Săptămâna deţinea o rubrică în ziarul România liberă, unde atacase formaţia Phoenix (el îi scria numele Phönix, curată blasfemie!) pentru „deformarea mesajului folcloric” − aşa suna acuzaţia. În fapt, cum s-a văzut ulterior, articolul ce mă revoltase exprima cenzura ideologică, repusă în funcţie pe spaţii culturale mai largi pentru blocarea „libertăţii de creaţie”, câtă era în comunism. La Flacăra conducea Adrian Păunescu, a cărui stea în urcare îi permitea să joace rolul deschizătorului de drumuri şi uşi interzise. Barbu şi Păunescu, aflaţi în polemică deschisă, ţineau pe-atunci prim-planul actualităţii în show-biz-ul autohton, iar eu intuisem că opinia mea contra „princepelui” va găsi trecere în publicaţia preopinentului...
Câţiva ani apoi, adunând ceva bani din salariul primit ca „personal de exploatare” în Sistemul Energetic Naţional, nu mi-am cumpărat maşină de scris ca să-mi dactilografiez manuscrisele pentru a putea fi respinse la „poşta redacţiei” pe citite, şi nu fiindcă erau caligrafiate de mână (cum mă avertiza Constantin Stan). Mi-am cumpărat magnetofon Maiak, ca să ascult la o calitate acceptabilă discuri de negăsit sub altă formă decât benzi re-re-copiate, printr-o filieră ce pornea de la Pittiş & fraţii Ursulescu, între alţii, şi sfârşea la mine în Cacova, sat în care existau două mag-uri (trei cu al vărului Toader, care însă locuia în Târgovişte).
La începutul anilor 1990, când am îmbrăcat pielea publicistului dornic să schimbe lumea cu verbul său, dragostea de rock m-a împins să-i dedic un colţ de pagină, semnând cu numele adevărat, sub care combăteam vijelios. Prilej de sictir pentru un cititor, ce m-a blagoslovit cu o scrisoare (închisă!) pentru polivalenţa mea, determinându-mă să aleg pentru exhibiţiile rockeristice haina de împrumut a pseudonimului M.V. Pop. Sub ăsta sunt încă recunoscut, pentru că am scris la Vox-Pop-Rock şi la alte reviste de profil, multe cu existenţa de un număr. Totuşi, când am întreţinut, la Observator cultural, focul rockului sub cazanul actualităţii, am semnat cum semnez şi aici şi cum semnez de 9 ani rubrica dedicată în Suplimentul de Cultură... Cu toate astea şi cu două cărţi aplicate la fenomen, mă consider doar iubitor al muzicii, nicidecum vreun specialist cu ifose ori ştaif, care dă verdicte cu aplomb şi plictiseală, ca orice tip sătul. Deseori văd, simt, detectez şi ironizez falsitatea, comercialul, ipocrizia, bla-bla-blah-ul în muzica rock, dar iubesc faţa luminată a lunii, chiar dacă, bunăoară, formaţia mea favorită, Pink Floyd, cântă despre cealaltă...
Voi recomanda un album în fiecare lună, încercând să spun şi de ce-mi place. Azi, fiindcă am început cu o amintire, vă propun Ske-Dat-De-Dat − Spirit of Satch, albumul pe care Dr. John şi invitaţii săi îl dedică memoriei lui Louis Armstrong.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul