Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pawel Huelle sau magia narațiunii

        Geo Vasile

Printre invitații de onoare ai Salonului Internațional Bookfest 2014 a fost prezent și Pawel Huelle (n. 1957, Gdansk). Alături de Olga Tokarczuk, Dorota Maslowska, Janusz Leon Wisniewski, Huelle este unul dintre cei mai cunoscuți prozatori polonezi contemporani. A urmat studii de filologie poloneză, după care a lucrat ca jurnalist. A fost angajat al Federației Solidaritatea, a predat literatură, filozofie și istorie, a fost director al televiziunii din Gdansk din 1994 până în 1999. A devenit celebru mai ales prin romanul său de debut din 1987 Cine a fost Weiser Dawidek, ecranizat în anul 2000 de conaționalul său, regizorul Marczewski, sub titlul de Weiser.
Cel mai recent roman al său, ce s-a lăsat așteptat câțiva ani, cucerește prin magia artei de a povesti, focalizând doi protagoniști: Gdanskul cu istoria sa și farmecul unei femei, Grete. Pare a se supune în chip ideal conceptului de timp al narațiunii și legii sale (proustiene?), căci Huelle însuși îl descrie astfel: „merge liniar și totodată ocolește, revine la punctul de pornire, survolează luni și ani, pentru ca, alteori, să zăbovească cu mult mai mult asupra unui eveniment sau detaliu fără o prea mare însemnătate pentru ansamblul romanului, acest lucru însă doar în aparență”.
Eram singur și fericit, Polirom, 2014, traducere din limba polonă de Radoslawa Janowska-Lascăr și Mihaela Cornelia Fiscutean, este o culegere de opt povestiri apărute la Cracovia în 1991 și populate de personaje memorabile, trăitoare într-o Polonie aflată la frontiera dintre trecut și prezent, când lupta pentru supraviețuire și dorința unor vremuri mai bune se simt mai mult decât aluziv, uneori chiar incisiv pentru cititorul avizat. Punctul de vedere al eului narativ este mereu cel al unui copil care-și vâră nasul în treburile celor mari, în pliurile ascunse ale istoriei, în amintirile dureroase ale războiului, în premeditata taină a unor întâmplări ce par ireale. Subtitlul cărții, Melci, bălți, ploaie (de fapt titlul unei povestiri), face aluzie la epoca în care a fost scrisă (1988-1990), atunci când avea loc schimbarea de regim politic în Polonia și totul părea că poate deveni nesigur, provizoriu, tranziția având toate datele unei evoluții imprevizibile, inclusiv pentru destinele oamenilor.
Să ne oprim chiar la narațiunea mai sus-pomenită, pusă de narator sub zodia unei estivale bombe de apă ce inundase străzile Gdanskului. Naratorul este un senzitiv al fenomenologiei naturii, descrierile sale sunt adevărate tablouri vivante agrementate cu mirosul brizei, al sării, al colinei, al vegetației, al fertilității, al pământului reavăn ce învăluia zidurile clădirilor, portul, golful, turlele bisericilor gotice, șantierele navale etc. 
Copilul profita de șuvoaiele de apă devenite imense bălți pentru a lansa niște așchii de lemn gândite a fi imense corăbii, crucișătoare și fregate ce străbăteau mări și oceane, imaginând tropice, Antile, capătul lumii, intrarea secretă în lumea subterană, naufragii și tot felul de aventuroase întâmplări. Acest fel de închipuiri apropiate magiei nu erau întâmplătoare: se datorau poveștilor bunicii cu incursiuni în mitologie și orelor de religie de la școală, dar mai ales faptului că tatăl său era designer și constructor de nave, acum alungat din motive politice de la planșetă la munca de jos, și anume măturarea peroanelor gării. Ceea ce reușise să-l înstrăineze tot mai mult de familie și de sine, eroul găsindu-și totuși o modestă consolare în albumul cu fotografii cafenii din trecutul rudelor sale, mai cu seamă cele din vremea bunicului Karol și bunicii Maria și chiar cele ale străbunicului Tadeusz, soldat-inginer în marina militară a Imperiului Austro-Ungar. Huelle are un adevărat cult al familiei, al bunilor și străbunilor, expresie a eleganței, a moralității și demnității, admirându-le felul lor exemplar de a se inventa, al artei de a se bucura de viață.
Tatălui i se interzice la un moment dat să muncească până și în gară, aflându-se că de fapt are calificarea de inginer. Acesta, făcând parte totuși din familia sufletelor tari, fire pozitivă, dar cu frica lui Dumnezeu, depășește momentele de depresie și însingurare și se decide să devină... culegător de melci, prilej pentru narator de a-și familiariza cititorul cu locurile împădurite și poienile din preajma orașului, dar și cu colinele Emaus, văile unui râu, coclaurii pădurii din Oliwa etc. El vinde melcii în Franța printr-un angrosist, nu altul decât domnul Kosterke, neamțul cu un picior de lemn (călcase pe o mină germană în 1946), fost negustor de coloniale, rămas la Gdansk. Întâlnirile tatălui cu acesta nu sunt lipsite de farmec epic și inițiatic pentru copil, evocările vremurilor de altădată constituind adevărate bucle temporale. Imaginația lui Pawel Huelle nu se dezminte nicio clipă, mai ales atunci când tatăl și fiul, doi oameni liberi, află că melcii se găsesc mai ales în cimitire. Să aibă această realitate vreo legătură cu moartea? Mister! Ca și faptul că ultimii melci lăsați liberi de cei doi s-au aliniat într-o procesiune în direcția colinei pe care au început s-o urce. Ascensiunea avea o țintă: o stâncă de bazalt (megalit?) din vârful colinei pe care melcii au blindat-o cu cochiliile lor, escaladând-o din  greu până la jumătate. Pecetea unei taine! Istoria are un sfârșit îmbucurător: tatăl avusese dreptate în privința hibelor navei Mareșal Zukov semnalate, în ciuda șefilor, drept care este rechemat la planșeta sa de inginer. Furtunile de toamnă prevestite de vântul dinspre mare secaseră toate bălțile. Și-n plus începea școala.
Atractivitatea scriiturii lui Pawell Huelle rezidă și în mulțimea detaliilor neasemuit de plastice și verosimile, ca și cum le-am fi trăit împreună cu autorul. Mutarea îi are drept protagoniști pe mama și pe tatăl copilului-narator, prima fiind pornită în contra germanilor ce invadaseră țara în 1939, celălalt fiind un înverșunat antisovietic, disputele verbale dintre ei fiind relevante în acest sens. Locuiau în două camere dintr-un fel de vilă, fostă proprietate a unei nemțoaice, doamna Greta Hoffmann, aceasta locuind singură în Marea Cameră, cu terasă și grădină în care copilului îi era interzis să pătrundă. Acesta îi auzea doar prin perete seară de seară melodiile din opere interpretate la bătrânul pian, în acordurile căruia adormea vrăjit. Spre deosebire de mama lui, care n-o putea suferi pe doamna Hoffmann, tatăl său, decent și echilibrat, încerca să-i tempereze ieșirile tip „babă nemțăloaică”. Ca orice copil, nu rezistă ispitei și-ntr-o bună zi întreprinde mult râvnita incursiune în universul prohibit de adulți. Înconjoară casa tiptil-tiptil și ajunge la fereastra Marii Camere de care își lipește fruntea. Deși era întuneric, ochii lui ageri disting prin desișul de lucruri și forme: „sfeșnice de argint și aramă, turnuri de cărți și partituri groase, foi de hârtie, casete și figurine din porțelan, vase din sticlă, bucăți de materiale pentru haine, papiote cu ață, ghivece din ceramică, o pereche de mănuși, greble de jucărie, pălării de damă, ceșcuțe cu farfuriuțe și fără farfuriuțe, prespapiere din ceară roșie și bronz, un tors de bărbat în miniatură, o zaharniță de argint, câteva fotografii înrămate și, în cele din urmă, un deșteptător cu sonerii mari, un ciocănel și un arc rupt de ceasornic (...). În orice caz, predominau cărțile și partiturile. Clădite în teancuri, păreau un oraș bombardat, cu străzi ca niște defilee, cu treceri înguste între un zid și celălalt”. Un eșantion de amănunte ce constituie sarea și piperul prozei veritabile, rod al unui talent indubitabil, producător de „felii de viață”, de ambianțe, de climate și portrete memorabile ale unor tipologii extrem de diverse, cu precădere ale persoanelor umile (ne gândim la tocilarul cu mașinăria lui de ascuțit cuțite și foarfeci și la fata lui, aproape adolescenta Gute Luise, o apariție de excepție prin felul ei calin de a socializa cu naratorul, prin felul ei de a mima comportamentul și dialogul unui adult ca artă a supraviețuirii) sau ale celor aflați în dizgrație (vărul Lucian sau frumoasa mătușă Ida).
Ne place să credem că arta narativă a lui Pawel Huelle se circumscrie frazei tatălui copilului-narator: „(...) există lucruri la care nici nu visasem, care întrec orice imaginație și care cu siguranță există în jurul nostru, numai că nu ne dăm seama de ele”.
Revenind la doamna Hoffmann, naratorului-copil îi este dat să asiste la o scenă fascinantă ce va să rămână absolut misterioasă: cărunta nemțoaică intră în Marea Cameră, aprinde lumina și se așază într-un fotoliu de unde începe o lungă conversație cu o persoană nevăzută, de fapt inexistentă, căci atașanta noastră pianistă trăia singură, văduvă de mai mulți ani. Cititorul poate face doar alegații tip compensarea unor traume cauzate de singurătate, de frustrări și eșecuri ale vieții pe fundalul unei istorii maștere etc.
Fapt e că doamna Greta îl va descoperi pe copil și în modul cel mai firesc, am putea spune chiar matern, îl invită în casă și, în timp ce acesta gustă din ceaiul și prăjitura aduse de primitoarea lui gazdă, îi cântă arii și uverturi din opere celebre de Wagner, nu înainte de a avea un dialog cu „intrusul”, mărturisindu-i că soțul ei a fost un mare cântăreț de operă la Zopot etc. Tatăl, el însuși cucerit de muzica doamnei Greta, își va recupera copilul cvasi-hipnotizat de degetele pe clapele pianului. Aflând unde este copilul ei, mama se va enerva și, deși a doua zi urma să aibă loc mutarea, îi va reproșa soțului că ea a trebuit să locuiască vreme de cinci ani în aceeași casă cu o... nemțoaică, parte a unei etnii aducătoare de moarte ș.a.m.d. Argumentele tatălui vor fi cât se poate de raționale: „striga că nu el a provocat războiul, nu el mutase frontierele, nu el luase orașele de la unii și le dăduse altora, iar eu stăteam între ei, rupt în două (...)”. Singur și fericit!!!


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul