Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

ÎNSEMNĂRI DESPRE TÂNĂRUL NICOLAE MANOLESCU

        Nicolae Scurtu

Biografia istoricului, criticului literar, eseistului şi memorialistului Nicolae Manolescu (n. 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea) surprinde, încă de la începuturi, printr-o extraordinară deschidere spre lumea cărţilor, a metaforelor şi a simbolurilor pe care le-a decriptat cu o autentică voluptate.
Lecturile din perioada studiilor liceale şi universitare, profunde şi numeroase, au contribuit, esenţial, la formarea sa ca excelent diagnostician al literaturii române contemporane, pe care a citit-o printr-o nouă grilă faţă de confraţii săi.
În anii adolescenţei, Nicolae Manolescu a citit şi, uneori, recitit operele fundamentale ale literaturii şi culturii române, pe care le-a înţeles şi asimilat şi din care a reţinut întotdeauna ceea ce îi stimula reflecţia şi construcţia critică.
Elocvente în această ordine de idei sunt epistolele sale, necunoscute până acum, trimise lui Şerban Cioculescu, Dumitru Micu, George Ivaşcu, Al. Piru, Livius Ciocârlie, Paul Georgescu, S. Damian şi altora.
Epistola pe care o transcriu aici, trimisă profesorului şi criticului literar Dumitru Micu (n. 8 noiembrie 1928, Bârsa, jud. Sălaj), se constituie, de fapt, într-un elegant şi convingător eseu despre perenitatea emoţiilor estetice generate de operele literare.
Luând ca pretext teoria lovinesciană privitoare la mutaţia valorilor estetice, Nicolae Manolescu rediscută cu argumente temeinice din literatură, pictură şi sculptură, statutul şi esenţa emoţiilor estetice.
Impresionează prin lecturile fundamentale, prin capacitatea de a stabili conexiuni şi, mai ales, prin formularea unor aserţiuni critice de o acută actualitate.
*
Câmpina, 20 februarie [19]63

Dragă M,

Sunt dezolat că n-am şi n-am putut face rost în nici un chip de Mutaţia valorilor estetice. Ţi-am spus, dacă nu mă-nşel, chiar ultima oară când ne am văzut, că de multă vreme sunt victima unui „malentendu” caraghios – am citit pe Lovinescu încă din liceu şi am rămas cu impresia că-l „ştiu” binişor (încep însă a-l uita), dar de fiecare dată mă punea în încurcătură teoria „mutaţiei...” despre care nu citisem nimic esenţial (doar aluzii şi fugare informaţii prin volume).
Foarte târziu am aflat că ea e obiectul unui volum special, al VI-lea (da?) din Istorie...1, pe care eu o credeam finită la vol[umul] IV. Şi nici până azi n am citit acest volum-fantomă.
Deci... somaţia de a mă pronunţa, pe care mi-o faci, n-are decât o urmare neinteresantă.
Înţeles-am că Lovinescu judecă aşa: neputându-ne identifica cu sensibilitatea epocilor trecute, nu putem nici gusta estetic operele vechi, înseamnă că le gustăm deplin doar pe cele inspirate din antichitate. Aşa e?
Evident, răspunsurile la bizara teorie a lui Lovinescu sunt... banale.
1. M-am obişnuit a crede că opera supravieţuieşte epocii şi sensibilităţilor prin înţelesul ei uman inalterabil la trecerea secolelor, prin „ceva” adânc şi imposibil de clintit cu schimbarea opticii, în fond prin fiinţa ei lăuntrică.
Călinescu zice într-o Cronică a optimistului mai de demult: „Deşi aşezat în timp şi spaţiu, nudul mi se pare formula însăşi care asigură eternitatea în artă, oferind esenţa. În definitiv, chiar figura e un nud. Costumul datează. Venera din Milo, femeia goală pe iarbă a lui Giorgione, Venus de Ingres dau o impresie puternică de contemporaneitate şi veşnicie. Scriitorii, îndeosebi romancierii, ar trebui să încerce să picteze cât mai mult „nudul” moral şi să fugă de costumaţia de atelier”.
2. Dacă operele depărtate în timp de noi nu mai lucrează asupra noastră decât intelectual (în virtutea unui consens) înseamnă că vocea lor estetică s-a stins. Dar asta e egal cu a spune că ele nu mai sunt opere de artă, ci opere de informaţie asupra epocii, cultului. Divina Comedie ar deveni doar o „enciclopedie a sensibilităţii ev-mediului italic” (cum a zis nu ştiu ce prost), iar Don Quijote acelaşi lucru pentru Spania. Şi e absurd!
3. Şi acum, nu cumva Lovinescu pune fundamental greşit chestiunea receptării artei? Impresia mea e, o spun de la cap, că din complexul de reacţii şi de ecouri pe care opera de artă le stârneşte în om se perimă cel mai repede mai ales cele extraestetice.
Emoţia estetică e cea mai rezistentă. Pe ce mă bizui? Un om care vede în artă eticul în primul rând, un om care „învaţă” dintr-o carte să fie generos etc... şi care e inapt de bucurie estetică propriu-zisă, acela va avea sentimentul că Hamlet s-a perimat (copilărească dilemă!), că Moličre e naiv etc...
Cel care văzând o femeie pe pânză ar vrea s-o posede va fi dezamăgit dacă femeia nu-i va răspunde idealului său... feminin. Romanticul, adică înamorat de braţe albe, reci, de figură palidă şi selenară, crede mort tabloul cutărui maestru flamand ori olandez în care vede o tânără rubicondă, cu obraji rumeni, cu ochi alburii şi părul pai.
Deci acest fel de reacţii provocate de opera de artă (explicabile, fireşti, însă secundare) se perimă mai repede decât emoţia estetică. Şi e normal. Omul simplu, neprevenit, încearcă să se regăsească chiar şi tale-quale în operă, aşa cum e el.
Emoţia estetică înseamnă a ne regăsi profund, esenţial, în operă, care ne angajează resorturile cele mai adânci ale fiinţei noastre.
4. Aceasta nu înseamnă că emoţia estetică faţă de o anumită operă sau faţă de un anumit creator nu se schimbă. Aici sunt două lucruri distincte. Şi istoriceşte se schimbă reacţia noastră la operă, aşa cum zicea, cred, Lovinescu, dar... e un dar.
Lărgirea sau strâmtorarea registrului estetic al umanităţii e condiţionată, e drept, istoric. Voltaire nu-l preţuia pe Shakespeare. Dar se poate răspunde că Goethe îl preţuia şi Stendhal la fel. Sainte-Beuve, reprezentând o „sensibilitate”, prefera pe Ronsard lui Baudelaire. Dar Baudelaire va fi preţuit după aceea şi nu mai puţin Ronsard.
Critica franceză respingea pe Nerval în numele lui Musset. Azi Nerval e preferat lui Musset.
Convenind că vorbim despre valori reale, cred că trebuie să vedem modificarea sensibilităţii în chip relativ, oscilant, temporar, nicidecum absolut, univoc, definitiv, cum cred că zicea Lovinescu.
Şi încă ceva, sensibilitatea mea ca receptor nu e deloc limitată la „sensibilitatea” epocii mele; înţeleg să spun că prefer pe unii scriitori şi unele opere, dar nu că resping trecutul, în bloc, şi accept prezentul.
Sensib[ilitatea] mea poate fi „sincronă” cu Picasso şi cu Da Vinci, refuzând pe Rembrandt şi pe Delacroix, dar nu limitată la Picasso şi refuzându-i pe toţi ceilalţi. Aş zice că o epocă ori alta pot să nu preţuiască o operă sau un scriitor al trecutului, semn al unei mutaţii de valori, dar că istoria, ca succesiune de epoci, rămâne fidelă acelei opere şi acelui scriitor (repet: e vorba de valori).
În fine, sentimentul de valoare nu e, cred, nici curat obiectiv (în obiect), nici curat subiectiv, ci e în raportul subiect-obiect.
E de observat apoi că epocile care resping un scriitor n-o fac de obicei în numele unui motiv estetic, ci mai degrabă din raţiuni extra-artistice.
Al doilea lucru privind mutaţia valorică ţine de perspectiva mea asupra operei. Evident că recitesc altfel Hamlet după Crimă şi pedeapsă, că mă uimesc altfel de giganticul Moise după Rodin sau Brâncuşi. Ceva se adaugă ori dispare din reacţia umanităţii la operele trecutului, însă reacţia estetică, dacă operele o îndreptăţesc, nu moare niciodată.
5. Câteva, „de detaliu”. Înţeleg ca Lovinescu văzând în valori produse ale unui spirit istoric să condiţioneze şi finalitatea valorilor de istorie. Dar etnicul? Produs etnic, zice el, cred, opera e de asemenea, ca valoare, supusă timpului.
Atunci, însă, o operă n-ar mai putea trece graniţele nicicând, n-ar putea fi primită estetic decât de poporul care a produs pe creatorul ei.
Apoi, nu văd cum am evita arbitrarul în stabilirea punctelor de... modificare a sensibilităţii. Lovinescu şi Istoria... lui nu-l evită deloc.
În fine, explicaţia gestului lui Lovinescu o văd în două feluri. Întâi, căzând în eroarea de absolutizare a clasicismului, care se credea culme şi condamna, implicit, arta precedentă la preparare şi pe cea ulterioară la epigonism, adică punând valoarea operelor în funcţie de un ideal estetic abstract, evident dependent istoriceşte.
Al doilea, accentuând pe aspectele tehnice ale artei, mult mai susceptibile de progres vizibil. Eu nu-l primesc estetic pe Balzac azi, fiindcă mă văd rescriindu-l după tehnica lui Proust. Nu suport pe Racine ori pe Corneille, fiindcă idealul meu, precizat de Bergson, se refuză schemei morale.
Ca încheiere, o vorbă despre inspiraţia din actualitate. Am un motiv foarte personal să nu acord credit exagerat inspiraţiei din actualitatea cea mai arzătoare.
Admiţând că opera de artă e o contra-realitate în mijlocul realităţii, o realitate secundă, efortul creatorului merge de obicei nu către accentuarea asemănărilor ei cu realitatea primă, ci către surparea lor. Eu ca contemplator îl urmez pe un teren inedit.
Iată, A.E. Baconski zice într-o poezie foarte bună, în care erosul e împins în vegetal şi mineral, devenind seva plantelor, mareea mării: „Taci şi ascultă,/ Vine spre noi aceeaşi sevă multă,/ Care pătrunde-n câmpuri şi în muguri,/ Vezi, sălciile ard ca nişte ruguri”.
Aici interesul nu e deloc accentuarea procesului mimetic, ci abstragerea de la el.
Să ne înţelegem, realitatea obiectivă ca atare, oglindită în simţuri şi în conştiinţă, e parţială, superficială. O poezie îmi poate da un sentiment de realitate mult mai adânc şi mai acut dizolvând raporturile „banale” şi construind altele.
Bucuria mea estetică în faţa unui poem rezultă din revelarea unei realităţi secunde ridicate pe catastrofa realităţii înconjurătoare. Şi cu cât realitatea operei mă va antrena în câmpurile ei de mister şi de virginitate, cu cât adică mă voi depărta mai tare de cealaltă realitate, cu atât bucuria estetică îmi va spori.
Oare autonomizarea esteticului, zelul pentru civilizaţiile vechi ale lui Picasso et comp la începutul secolului nu vin din această tendinţă de a depărta ispitele realităţii obiective de realitatea operei artistice?
„Gratuitatea” artei nu e produsul gândirii renascentiste care nu se putea recunoaşte decât estetic într-o realitate mai veche cu o mie cinci sute de ani?
Îmi scrii că o operă poate „sluji” deliberat un ideal etic sau social, rămânând mare şi putând fi cercetată estetic, dar şi sociologic, istoric etc.
Evident. Eu n-am zis altceva. Dar nefiind Vitner2 şi sperând că sunt sensibil, din multiplele ecouri ale operei de artă, la cel fundamental, estetic, nu sunt eu îndreptăţit a-l accentua, a mă aşeza în acel punct de simţire în care, căzând în beznă restul, să rămân doar cu opera ca realitate estetică, vie şi strălucitoare?
Motivul e personal, cum ziceam. Evident, pot fi opere mari inspirate chiar din ziua de azi. Dar, vorbă multă, sărăcia omului!
Am trecut printr-o criză groaznică (de aceea n-am scris la Baconski nici azi cronica!), din care se pare că aş ieşi. Apoi, am descoperit în nişte însemnări ale mele mai vechi un fapt „uluitor” – ideologia lui Picon, cum de altfel ţi-am spus că bănuiesc a fi parţial, e în totul cea a lui A. Malraux din Voix du Silence. Evident şi chestia cu destinul din care opera de artă ne scoate.
În fine, voi veni la Bucureşti sâmbătă ori luni, voind să citesc din Gib cele două romane, la B[iblioteca] A[cademiei]. Dar cum intru acolo?
Te îmbrăţişez,
Nicolae

Note:
• Originalul acestei epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.
1. E. Lovinescu – Istoria literaturii române contemporane. Mutaţia valorilor estetice. Concluzii. Volumul VI. Bucureşti, Editura Ancora, 1929, 264 pagini.
2. I. Vitner (1914-1991), istoric, critic literar, traducător şi memorialist.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul