Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O mitografie a personajului literar românesc

        Răzvan Voncu

Istoria literară tradițională a fost pusă de mai multe ori sub semnul întrebării în ultimele două decenii.
Mai întâi, în primii ani după Revoluție, i-au fost puse în discuție judecățile de valoare și ierarhiile, sau, cu un cuvânt mai pretențios, canonul. De la contestarea valorii unor scriitori contemporani ca Marin Preda și Nichita Stănescu până la recitirea fertilă a lui Max Blecher sau a avangardei, o serie întreagă de revizuiri ale scării de valori impuse de istoriile estetice ale literaturii române au fost propuse, cu mai mult sau mai puțin succes.
Criteriul estetic însuși, însă, n-a putut fi clătinat, ca dovadă că în 2008 a apărut Iluziile literaturii române, de Eugen Negrici. O carte aspră (prea aspră, pe alocuri), dar salutară prin apelul la o revizuire a instrumentelor istorico-literare cu care operăm, pentru o relectură integrală, proaspătă, a autorilor, epocilor și curentelor literare. Și, mai ales, a modului în care ne raportăm noi înșine la o tradiție literară care nu mai e chiar așa de subțire ca în urmă cu o sută de ani.
A devenit limpede, după cartea lui Eugen Negrici, că o nouă istorie literară ar trebui să valorizeze mai degrabă rupturile și discontinuitățile istorice care i-au fost impuse literaturii noastre, decât să caute – uneori, printr-un efort de imaginație destul de îndrăzneț – continuități și omologii cu literaturile apusene. De asemenea, e dincolo de orice discuție că istoria literaturii nu se mai poate scrie urmărind exclusiv criteriul estetic, nemaivorbind că, după deceniile de stilistică, semiotică și structuralism, însăși noțiunea de valoare estetică ne apare azi ca fiind mult mai complexă decât simpla plăcere de lectură. Istorii literare tematice, mentaliste sau imagologice, ca să nu mai vorbim de antropologia literară, pot diversifica spectrul exegetic al disciplinei.
Pe acest fundal, cartea lui Horia Gârbea, intitulată, parodic, Trecute vieți de fanți și de birlici. Viața și, uneori, opera personajelor, este o apariție remarcabilă, cu mult mai mult decât lasă să se înțeleagă receptarea decât a avut parte până acum. O investigație care intră pe deplin în registrul „reinventării” istoriei literare și nicidecum în cel al unor tentative mai vechi (și ratate), ca uitata Viața lui Ilie Moromete, de Victor Atanasiu. Ajunsă la a doua ediție, revizuită și mult adăugită, cercetarea lui Horia Gârbea ne propune, de fapt, o istorie mitografică a literaturii române, prin intermediul personajelor sale emblematice. O istorie în care cronologia este mai puțin importantă decât antropologia, iar valoarea estetică este (doar) o premisă implicită.
Cartea, în această nouă înfățișare, este alcătuită din trei secțiuni complementare. Prima dintre ele – care dă, totodată, și titlul cărții – este compusă dintr-o serie de 25 de analize tematice ale repertoriului de personaje „mitice” ale literaturii noastre. Cea de-a doua, intitulată neutru Alte eseuri, completează istoria printr-o suită de glose pe marginea mitologiei pe care literatura o promovează în societate. Cea de-a treia, în fine, adună studii literare în care tema cercetării este pusă în relație cu literatura universală sau cu miturile literare ale copilăriei (de tipul romanului Cireșarii, de Constantin Chiriță), într-o sugestie de extensie a mitografiei personajului către o mitografie a literaturii înseși. Nu doar stilul, deci, conferă unitate întregului, ci întreaga viziune critică.
Nucleul cărții este de găsit, evident, în prima secțiune. Cele 25 de radiografii ale personajului literar românesc alcătuiesc una dintre cele mai interesante lecturi ale literaturii noastre clasice și actuale, din câte avem astăzi. Cum spuneam, cronologia este abolită, iar Dinu Păturică este, în paginile lui Horia Gârbea, contemporan cu Ilie Moromete. Criticul – fără nici un fel de morgă teoretică (de aceea, probabil, cartea nu a plăcut criticilor tineri, care, deși nelepturați, sunt foarte pretențioși în privința teoriei altora...) – utilizează o metodă similară celei întrebuințate de Roland Barthes în Mitologii și în Sistemul modei, pentru a descrie procesul de formare a miturilor recente. Personajele literaturii au intrat, printr-un proces de mitologizare, în conștiința publică, fie că este vorba de personaje literare propriu-zise sau de scriitori. Din prima paradigmă îi avem, să zicem, pe Dinu Păturică, Gore Pirgu, Ilie Moromete, Grobei, din cea de-a doua, pe Eminescu, „nenea Iancu”, Creangă, Păstorel Teodoreanu, Nichita Stănescu. Cum se vede, nu în toate cazurile este vorba de personaje principale sau de autori de raftul întâi: istoria mitografică a lui Horia Gârbea utilizează criteriul estetic doar ca o premisă implicită, „radarul” criticului intrând în funcțiune de la un anumit nivel de valoare în sus. Personajele obscure nu devin, oricum, mituri și nu intră în conștiința publică, după cum nici scriitorii lipsiți de valoare nu populează imaginarul cititorului comun.
Cum au observat unii dintre comentatorii de până acum ai cărții, Horia Gârbea nu mai procedează asemenea unui savant, pentru care Otilia și Pascalopol, Ada Razu și Bozoncea, Victor Petrini și Tănase Scatiu sunt niște exponate scufundate în formol, în borcane farmaceutice. Ei sunt, dimpotrivă, oameni vii, care reproduc, în imaginarul scriitorului român, însăși societatea noastră, în diversele ei etape de dezvoltare istorică. Trecute vieți de fanți și de birlici, așadar, trimite istoria literară către antropologie, căci ne spune ceva fundamental despre cel care scrie și, respectiv, cel care lecturează, în cultura română, ca și despre relația dintre cei doi, pe care textul literar o mediază.
Cercetarea lui Horia Gârbea confirmă, de pildă, o observație mai veche, pe care o făcea E. Lovinescu. Și anume, aceea că personajele „populare” ale literaturii noastre nu sunt cele „pozitive”, ci canaliile simpatice, de la Stănică Rațiu la Gore Pirgu. Textele despre Alcooluri și beții de personaje, Niște răi și niște fameni. Ticăloșii literaturii sau Târfe, ștoarfe, boarfe dovedesc nu atât „laxitatea morală a românilor” (cum ar spune, poate, un comentator lipsit de subtilitate), cât o anumită complexitate psihologică și artistică, în virtutea căreia imaginarul colectiv național valutează structuri rafinate și contradictorii, cum sunt „ticăloșii” amintiți mai sus. În literatura noastră, în paranteză fie spus, nici nu s-a dat o bătălie morală pentru roman, de pildă, la jumătatea secolului al XIX-lea, cum s-a dat în cea franceză. Pentru că, deși scriitorii noștri au ajuns târziu de tot la roman, lectura romanului occidental, în traduceri pașoptiste, nu a pus în fața cititorilor (și, mai ales, a cititoarelor) dilemele morale pe care le-a pus în Occident. Nici măcar sacerdoții noștri – dacă vor fi perceput romanul îndeobște... – nu l-au perceput drept altceva decât... literatură. Altfel spus, ficțiune, care nu poate periclita în mod real sănătatea morală a națiunii.
Extrem de importantă este analiza sociologiei personajului literar. Făcută, e de la sine înțeles, nu pe clase (cum recomanda defuncta critică realist-socialistă), ci pe categorii socio-profesionale, morale și culturale. Horia Gârbea inventariază profesiile personajelor literaturii române și câmpurile semantice asociate acestor profesii: cârciumari, sicari, ceferiști, aviatori, șoferi, avocați și justițiabili (cele două, se pare, merg mână-n mână...), doctori, poștași, preoți și călugări, arhitecți, militari, profesori de toate categoriile. Și alte tipuri de categorii sunt prezente în analiza criticului: avarii, bețivii, cuplurile amoroase, prostituatele, etniile. De o atenție aparte se bucură – tot ca semne ale unei atitudini – poreclele, diminutivele și cronica neagră pe care autorii le hărăzesc produselor imaginației lor.
Firește că Horia Gârbea este obligat să dea un examen de virtuozitate, practicând acest tip de critică, pentru că, dacă discursul său are toate aparențele unuia romanesc, dacă, la rândul lor, personajele sunt tratate drept ființe cu existență atestată la starea civilă, analiza nu uită că are de-a face cu literatura. Tonul sprințar și inteligența narativă specială a criticului nu se substituie, din fericire, sagacității analitice. Care surprinde nu puține „cute” și „pliuri” ale textului literar, capabile să explice mai multe decât marile structuri narative sau temele și motivele puse în operă. Iată, de pildă, o observație scurtă și pătrunzătoare despre evoluția prozei lui Marin Preda, pornind de la practicile erotice ale personajelor sale: „Marin Preda ca autor de episoade sexuale începe bine. Personajele iubesc natural, uneori crud, dar verosimil. În finalul carierei, însă, în Cel mai iubit..., intervine o revărsare de scene de acest gen. Personajele, deși din mediul urban și intelectuale, par insațiabile și blocate în ideea de sex. Un personaj teoretizează: femeia are nevoie alternativ de sex și bătaie. Femeile «nu trebuie iertate». O nevastă e bătută cu cureaua în chip de preludiu și chiuie ca la nuntă de inedita plăcere. Enormitatea faptelor și amploarea excesivă a fazelor de acuplare plictisesc și dau de bănuit”. Și o alta, despre sensul livrescului la Ioan Groșan: „Probabil, culmea raporturilor livrești ale personajelor este atinsă în povestirea Insula a lui Ioan Groșan. Un cuplu ajunge pe o insulă pe care sunt aglomerate cărți de tot felul și nu se poate exprima decât în citate. Cărțile formează, fizic, chiar relieful insulei. Noii Adam și Eva trebuie să-și adapteze dialogul la conținutul volumelor. În final, descoperă că insula însăși este o carte enormă a cărei primă frază e chiar incipitul povestirii Insula”. Chiar (sau, poate, tocmai) pătrunzând în text printr-o ușă laterală, critica mitografică poate spune mai multe despre mecanismul lui constructiv decât o puzderie de studii naratologice docte și indigeste.
S-a făcut și observația că, vorbind despre personaje și despre sociologia lor, Horia Gârbea vorbește implicit despre societatea românească. E și nu e adevărat. E adevărat, în măsura în care în opera de artă pătrunde ceva din realitatea imediată. Și nu e adevărat, întrucât acest ceva care pătrunde este trecut prin filtrul imaginației creatoare a scriitorului. Ceea ce rezultă este o imagine deziderală a realității românești, care poate fi una ideală sau caricaturală, în funcție de perspectiva autorului. Deocamdată (adică până când cercetarea lui Horia Gârbea nu va mai fi singura de acest gen), pare că perspectiva preferată a scriitorului român este cea caricaturală, proiectând asupra lumii românești lumina zeflemelei și a ironiei. E plauzibil să fie așa, dată fiind moștenirea genetică de natură latină a spiritului românesc. Asta nu înseamnă, însă, să confundăm – cum, vai!, fac atâția publiciști mediocri – literatura cu viața.
Eseurile din ultimele două părți ale cărții abordează din alte unghiuri existența personajelor literare. În Alte eseuri, de pildă, criticul iese din text și pătrunde mult în viața literară (vezi eseul Biata doamnă Slavici!) sau în literatura populară („Povești nemuritoare”, lexic mort). El tratează, aici, și autorii ca pe niște personaje ale narațiunii critice: de pildă, în finalul ascuțitului text intitulat Plagiatori și originali: „Alt procedeu «științific» este acela bazat pe confuzia planurilor în care excelează, între alții, marginalii criticii și istoriei literare. Ei numără, de pildă, versurile lui Arghezi pe poeme, cicluri și volume și expun cu rigoare rezultatele sau compară substantivele utilizate de I.L. Caragiale din comedii cu cele din Momente și, respectiv, scrisori. Expun astfel (eventual la simpozioane academice) niște rezultate cantitative «muncite», «oneste», «irefutabile» care nu au desigur nici o relevanță pentru ceea ce ar conta cu adevărat, dacă ar ține cineva să afle ceva despre opera autorului”. Aș mai adăuga doar că, din păcate, aceste personaje marginale sunt... principale în Ministerul Educației, în universități și institute, iar lista publicațiilor considerate relevante, în mediul academic, pentru activitatea istorico-literară exclude din principiu orice publicație literară...
De prisos să adaug că, talent polivalent și inteligență ascuțită, Horia Gârbea și-a scris cartea cu har și cu aplomb. Rezultatul este o istorie literară care se citește cu plăcere și cu beneficii evidente pentru mai buna înțelegere a ce este literatura și cum funcționează ea.

__
*Horia Gârbea – Trecute vieți de fanți și de birlici. Viața și, uneori, opera personajelor, Editura eLiteratura, București, 2014.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul