Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre „Prinţul acestei lumi”

        Simona Drăgan

O abordare atât de frontală (iar nu ca în titlul meu parafrastic) a unui subiect înspăimântător cum este diavolul (Jacques Duquesne, Diavolul, Humanitas, 2014, 224 p.) nu putea veni, probabil, decât din partea unui ziarist, autor de eseuri, biografii şi romane facile, iar nu a unui autor de studii academice, care, impresionat de vastitatea şi incertitudinea temei, ar căuta decupaje de nişă, tematice, disciplinare sau de autor. Dar o carte despre diavol mai poate mărturisi totodată şi o nevoie izvorâtă din temeiuri religioase solide, cum este şi cazul lui Duquesne, crescut catolic, care a obţinut cel mai mare succes al său cu biografia Isus din 1994 (tradusă în limba română tot la Editura Humanitas).
Acest studiu despre „Prinţul lumii” noastre, cum este numit Satan de Iisus Hristos (Ioan, XIV, 30) în momentul arestării din grădina Ghetsimani este, de fapt, cum putem bănui la un ziarist de publicaţii catolice deosebit de activ, o meditaţie asupra răului din lume şi a inepuizabilelor cauze care l-au generat. Pentru aceasta, autorul recurge la o cronologie a diavolului, realizată cu mijloacele istoriei mentalităţilor şi cu surse dintre cele mai autorizate. Concluziile riscă, astfel, să nu fie inedite. Privirea amplă, care îmbrăţişează parcursul lung al istoriei omului, nu pătrunde, cel mai adesea, în straturile de profunzime sau în interpretările cele mai subtile propuse de-a lungul vremii de filozofi sau mentalişti. Nu caută, totodată, nici fenomene locale, cazuri îndoielnice, situaţii interpretabile. Proiectul rămâne, prin urmare, la nivelul unei cărţi de popularizare, destinată succesului la marele public, ca şi amintitul best-seller despre Iisus Hristos.
Ideea cărţii este una de domeniul evidenţei şi al culturii generale: biblic şi religios, răul a plecat întotdeauna de la o entitate numită diavol sau Satan şi de la slujitorii lui. Dar, fără a fi necesare mari intuiţii, este cât se poate de evident că omul rămâne responsabil de tot acest rău şi că „slujitorii” diavolului nu trebuie nici ei căutaţi în afară, ci în sufletul negru ca o genune al omului. Este întotdeauna interesantă încolţirea unei idei, potenţialul ei interpretativ sau evoluţiile istorice, dar mult mai importantă rămâne demistificarea superstiţiilor şi a prejudecăţilor convenabile, care au produs de-a lungul timpului războaie, ghetoizări, arderi pe rug sau alte isterii colective. Oricât de credincios, pentru a înţelege acest lucru, puţină ştiinţă nu strică nimănui. Iar aceasta este miza acestei cărţi, una în primul rând morală, care, pornind de la reconstituirea istoriei diavolului, se descoperă deseori vorbind despre lucruri care aproape că nu-l mai pomenesc. Astfel că, finalmente, când raţiunea are ultimul cuvânt şi înţelegem că „a trece responsabilitatea în cârca unui diavol oarecare e prea uşor, e pueril”, nu mai rămâne decât „urgenţa” de a lupta cu Răul.
Recapitularea istoriei răului are însă şi ea potenţial educativ. Înţelegând istoria culturală pe care s-au sprijinit marile credinţe şi fabulaţiile omului, ne putem localiza mai bine pe noi înşine pe o hartă spirituală. Putem reţine unele informaţii mai puţin cunoscute sau putem trasa originea îndepărtată a unor idei dintre cele mai vehiculate. Cine mai ştie azi că înţelegerea demonilor ca îngeri căzuţi a apărut pentru prima dată în Cartea secretelor lui Enoh sau că formula de botez „Mă lepăd de Satan, de toate lucrurile lui, de toţi slujitorii lui” a fost lansată de Tertulian? Tot el a impus interdicţia creştinilor de a sluji în armată, care, după Răzvan Theodorescu, a constituit una din puţinele raţiuni credibile de persecutare a creştinilor, într-o Romă altfel deosebit de tolerantă cu cultele străine.
Istoricul diavolului rămâne punctat de câteva momente-cheie din istoria culturii. De la prima sa apariţie în Cartea lui Enoh, intrarea acestuia în istorie, prin povestea îngerilor căzuţi care păcătuiesc cu femei muritoare, naşte totodată şi un stigmat la adresa femeii, însoţită în mod tragic cu diavolul şi, ca atare, oprimată în nenumărate episoade ale istoriei. Această asociere abuzivă nu este, de exemplu, sprijinită de Noul Testament, în care diavolul începe să fie tot mai des menţionat, dar care totodată atestă preţuirea lui Hristos faţă de femei, pe care le-ar fi acceptat ca discipole şi care L-au urmat încă din timpul vieţii.
Asocierii diavol-sexualitate-femeie i-au urmat în istorie superstiţii şi persecuţii în genere cunoscute. Dintre victimele Inchiziţiei, aproximativ 80% au fost femei, cel mai adesea fiinţe vulnerabile ale corpului social şi deseori asociate cu forme de practică medicală care atrăgeau acuzaţii de vrăjitorie. De exemplu, mortalitatea infantilă deosebit de ridicată şi exasperantă pentru părinţi se transforma deseori în acuze la adresa moaşei, care, în tainică înţelegere cu diavolul, ar fi jubilat că sufletul rămas nebotezat nu poate ajunge în Paradis. Totodată, ea ar fi întârziat astfel sorocul celei de-a doua veniri a lui Hristos, conlucrând la diminuarea numărului aleşilor. În contextul „vânătorii” de vrăjitoare, trecerea de la obsesia vrăjitoriei la cea a posedării de diavol aduce o diferenţă fundamentală: ca epifenomen social, demonizatul marchează dezvoltarea unei gene protectoare la acuzele publice, căci mai totdeauna, printre blestemele proferate, se afirmă ideea inocenţei victimei, posedate fără voia ei. Dar această nouă faţetă a răului nu este mai puţin letală: noua modă a exorcismelor se conjugă cu plăcerea de a acuza şi ucide pe presupusul vinovat, cel care a aruncat stigmatul asupra posedatului şi care, de această dată, este deseori un bărbat (medic, preot etc.) acuzat de o femeie. După decretul regal din 1682 al lui Ludovic al XIV-lea, practicile vrăjitoreşti sunt declarate „delict de escrocherie”, iar istoria se precipită în direcţia unei demistificări galopante a credinţei în diavol, care va culmina cu raţionalismul lumii moderne.
Jacques Duquesne se declară incapabil de a recapitula „delirurile” secolului XX. Cu ajutorul ştiinţei ori al lui Freud sau Nietzsche, omul a învăţat să-şi conştientizeze răul, aducând imaginea tradiţională a diavolului la dimensiunile-i adecvate, cele ale unei figuri de stil. Acest secol, care a produs mai multe victime decât orice molimă sau despot din vechime, a culminat cu acceptarea de către Conciliul Vatican II a existenţei în om a unei „aplecări spre Rău” şi cu definirea indirectă a diavolului ca „voce înşelătoare, ostilă lui Dumnezeu”.
Diavolul nu mai vine prin urmare din afară. El este mereu înăuntru şi înseamnă urgenţă: nu trebuie căutat în Biblie, pe biserici ori în tablouri, ci trebuie pândit, conştientizat şi contracarat. Nu trebuie să rămână o simplă poveste, dar, atenţie: ultima lui viclenie este de a ne face să credem că nu există.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul