Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme de Max Alhau

        Horia Bădescu

Nimic mai paradoxal decāt persoana acestui rătăcitor prin Castiliile melancoliei, iubitor de penumbre şi de vătuite tăceri. Trupul lui, trestie tomnatică, faţa lui arsă de insomnia Fiinţei şi de vedenii, faţă de cavaler rătăcitor. Ai putea crede că ai avut şansa de-a īntālni, reīnviat, pe cel mort niciodată, Cavaler al Tristei Figuri, ori, mai degrabă, al Tristei Făpturi, adică al īntristării Fiinţei īn faţa bicisnicelor sale făpturi de carne şi sānge.
Numai că, nimic din somnambulia războinică, nimic din īncālceala de real şi realitate şi din nebunia de-a o descālci cu sabia, nimic din joaca părelniciilor prin care adevărul se uită cu ochi de hidalgo. Afară doar de silueta coborātă parcă din peniţa lui Gustave Doré. Max Alhau e mai degrabă frate cu lunaticul Māşkin. Sfios īn bunătate, discret īn modestie, tăcut cu nobleţe, părānd a fi gata oricānd să se dea la o parte din calea oamenilor şi a insolenţei existenţiale, să se retragă dinapoia lucrurilor şi a cuvintelor, pentru a distinge mai bine esenţele acestei lumi.
Aşa pare şi aşa este Max Alhau. Aşa pare şi este poezia lui: blāndă, dar nu mai puţin penetrantă, melancolică cu dramatism şi amară cu discreţie, īnţeleaptă cu deznădejde şi tăcută īn ţipăt. O poezie īn care valoarea verbului şi deci a umanului māntuit īn propria-i transcendenţă e dată de această sublimă neputinţă despre care vorbeşte poetul: „Ştim să rostim doar tăcerea...”.
Cu discreţie, Max Alhau, poetul care a văzut lumina zilei īn 1936 la Paris, autor a peste douăzeci de volume de poezie şi a trei culegeri de nuvele, laureat al Premiului Artaud, al Marelui Premiu de Poezie al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” şi al Marelui Premiu pentru Nuvelă al Societăţii Oamenilor de Litere, critic de a cărui colaborare se bucură prestigioase reviste precum Europe ori La Nouvelle Revue Franēaise, continuă īn fiece zi aventura tăcerii, adică a rostirii poetice. Precum īn cel mai recent volum al său, Timp judecat, din care am ales aceste poeme.


O-mbrăţişare de aer
(fragmente)

i.m. Bernard Mazo

*

Īncrede-te-n mirajul 
care-ţi arată calea,
īmparte pāinea cu vāntul.

Timpul acesta nu-i niciodată
al orologiilor,
ci al tărāmului
unde uitarea nu
doare.

Rezistă dezastrelor,
puhoaielor, suferinţei,
vei ajunge īn ţara unde
umbre nu sunt,
unde fulgerele se-nstăpānesc.


*

Dacă-ţi duci umbletul pānă la capăt
ori pānă-n pragul dezastrului,
te mānă aceeaşi dorinţă
de-a aduce zarea aproape,
de-a te topi īn vāntoase, īn ierbi, īn lumină
şi de-a aprinde noptatice focuri.
Şi totuşi totul se-ntoarce-n izvorul
de multă vreme pierdut
şi poate secat
şi de-acum interzis,
ca şi cum zeii cruzi
te-ar fi-nsemnat
pe vecie.


*

Spui că se-amestecă drumurile,
că nu cucereşti decāt umbrele
care se-adună
īn lumile tale inconsistente.
Īn urma ta, din cele mai depărtate cuvinte,
doar ecoul se-aude,
ceva nedesluşit
răspāndind depărtările,
o absenţă, o moarte atāt de luminoasă
de care vecia va uita să-şi aducă aminte.

E timpul să-ţi ştergi urmele,
să declari zone libere
aceste-mpărţite pămānturi,
la īndemāna privirii, dar ca şi restul
inaccesibile.


*

Harta la locul ei,
din nou la drum,
poţi depăşi
frontierele
şi poţi spera să descoperi
linia
dincolo de care
īmpărtăşeşti lumina,
īmprăştii cenuşa
ca locurile să-şi amintească
ce fusese pădurea.


*

Ceea ce se cucereşte cu puterea cuvintelor
cu paşi īncrustaţi īn ţărānă,
nu-i ca să te pierzi
de partea cealaltă a zilei,
să te risipeşti īntr-o răsuflare
ca şi cum ai cumpăra
o iluzie,
ca şi cum ai refuza unei stele,
oricāt de strălucitoare,
să fi avut de milenii
īntālnire cu moartea.


*

Santinelă a unei ţări
fără cuceritori,
vei fi trecut
de la geruri la arşiţa
atātor veri
fără să crezi că undeva
un nume, un chip
ar fi putut să se-afunde-n
istoria ta
atāt de alb, atāt de diafan
că tu īnsuţi
nu vei fi putut prezice nimic.

Străine-au fost
aceste ţări, aceşti ani
pentru tine care nu vorbeşti
decāt prin tăcere.


*

Īntre aşteptare şi rău
se află pur şi simplu deşertul
de care accepţi să te-apropii
sau oaza totdeauna alături.

Doar de dincolo se poate vedea
partea aceasta umbrită a sorţii.

Noi aşteptăm īncă,
noi niciodată nu vom atinge
nici albiile seci, nici izvoarele
la īndemāna cuvintelor
şi care se afundă-n nisip
să ne sfideze şi mai mult
nerăbdarea.


*

Păstrăm urma vāntului
atunci cānd memoria se eliberează de timp.
Astfel are loc orice trecere
uşurată de paşi.

Īnaintăm la pāndă după o pasăre,
acolo unde zborul ei īncă zgārie aerul
şi se-nscrie īntr-o istorie
pentru care cuvintele cāntăresc mult prea greu.

Ne-ncredem īn tăcerea care cimentează viaţa.
După e-aceeaşi efigie
pe care nimic n-ar putea să o şteargă.

Prezentare şi traducere Horia Bădescu

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul