Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Să nu ucizi!

        Horia Gārbea

„Un poet īn plus – un ucigaș īn minusˮ, obișnuia să spună regretatul Traian T. Coșovei. Dacă te plīngeai de mulțimea poeților și de īnzestrarea săracă a cīte unuia, el replica īndată: „Dar ce să facă, să iasă la drum și să dea īn cap la oameni? Las’ să scrie!ˮ. Pentru cei ce subscriu la cuvintele lui, vor fi de citit nesfīrșitele teancuri de versuri despre care, iată, cineva trebuie să și scrie!

Constantin Kapitza, Fericire călătoare, Editura Betta
Cu o tenacitate și o sīrguință care l-ar fi calificat pentru un post de mucenic, Constantin Kapitza și-a construit un stil poetic, și-a delimitat un domeniu liric prin care să-și justifice dorința de a exista īn literatură. A īndurat ironii și lovituri de la critici puși pe ciomăgeală, refuzuri ale unor comisii de primire inclemente īn numele credinței īn zeitatea sa – poezia. A rostogolit iar la deal, ca un Sisif, bolovanul dosarului său de validare care devenea tot mai mare și mai greu după fiecare azvīrlire devale. Exercițiul acesta l-a īntărit și l-a īnvățat, īn vreme ce suferea „sīngerīnd sub o vrajă”. Volumele s-au adunat, au ajuns să fie vreo 18 pīnă la această Fericire călătoare īn care eul īși mărturisește o condiție adamică. Majoritatea textelor vorbesc despre nostalgia Paradisului (fericirea edenică s-a cărăbănit, călătoare), despre dificultatea īntemeierii și a devenirii, plătite cu sudoarea frunții. Cel mai rău: izgonirea din Eden s-a lăsat cu anularea nemuririi și, pe līngă alte griji, Adam mai are și certitudinea sfīrșitului inexorabil. Indiscutabilul finish īi smulge versuri care impresionează: „Nu este vinovat cel plin de spaimă.// Spaima īi cere numele și adresa/ pentru a se adăposti definitiv,/ ca o sărbătoare/ repetabilă”. Chiar dacă mai scapă cīte un titlu sau vers care pietrifică inima celui mai indulgent lector (titlul Tăcerea liniștii sau metafora poetului „ca abac īntr-un bīlci/ care-și numără singur bilele”), Constantin Kapitza este un poet posibil. El īși poate număra, din acest recent volum, destule bile albe care să-i facă uitate antecedentele. 

Arminia-Flavia Adam, Īn amiaza cuvintelor, Editura Ardealul
Pe Arminia-Flavia Adam am descoperit-o la Poșta redacției a revistei Romānia literară, am atras-o īn paginile Luceafărului de dimineață și am sfătuit-o, cīt m-am priceput, inclusiv să opteze pentru doar unul dintre prenume. Acest sfat nu mi l-a ascultat. Cel dintīi mentor i-a fost īnsă, am aflat acum, Eugeniu Nistor, poeta fiind din Mureș. A urcat rapid treptele de la debutul īn revistă la cel īn volum, apoi la o a doua culegere și iat-o īn doi ani cu trei volume. Acesta din urmă e cel mai substanțial și ca materie (200 de pagini), și ca spirit. Deși e o foarte bună versificatoare, autoarea a abandonat acum prozodia clasică. Multe poeme sīnt īncīntătoare: simple, elegante, mature. Altele mai suferă de mici exagerări metaforico-parabolice, dar, la cīt de repede evoluează, poeta va scăpa de ele. Iată o mostră de simplitate și bun-gust īn confesiune: „La ceasul/ cānd luna va curge spre mine/ ca printr-o pālnie./ voi smulge toate cuvintele/ din pāntec/ și sufletul meu fără prunci/ va īmbrăca păsări negre”. Sau īncă: „N-am știut niciodată/ dacă de la īntāia ezitare īncepe primăvara,/ sau poate de la zāmbetul tău galant/ strīns ca un colier īn jurul gātului meu”. Poezia inteligentă și grațioasă din acest volum o predispune pe Arminia-Flavia Adam unui frumos viitor.

Mircea Albulescu, Pardon, 80!!!, Editura Tracus Arte
Acum nici o lună, alături de Ioan Cristescu (și editor al său), Dan Mircea Cipariu, Ioan Groșan, l-am sărbătorit pe maestrul Mircea Albulescu la īmplinirea celor 80 de ani prin lansarea unui nou volum de versuri, dar și de eseuri. Deviza lui pare a fi cea dintr-un distih propriu: „cele mai multe īnvățăminte/ īn cele mai puține cuvinte”. Concentrat īn īnțelepciunea și finețea de meșteșugar poleite de aurul celor opt decenii, dintre care șase dedicate artei, maestrul Albulescu este luminos ca totdeauna. Din nou, La Mulți Ani!

Pașcu Balaci, Cartea de Uraniu, Biblioteca revistei Familia
Dramaturgul din Oradea, cīnd e poet, scrie doar sonete. Cartea de față e o cronică rimată, exclusiv din sonete, a exploatării uraniului de la Băița care era „preluat” de „Tovarăși ruși și domnii sovietici”, cum se exprimă un miner citat de poet. Īn schimb, tovarășii-domni aduc la Băița un balet ce nu s-a mai văzut. Note de subsol explică evenimentele reale la care se referă poemele, īntregind o cronică plină de umor negru de la crearea sovromurilor pīnă azi. Inclusiv autoiradierea tov. Gheorghiu-Dej cu o „floare de min㔠de la Ciudanovița și revolta minerilor din Băița din 1988, puțin știută și stinsă prin „băgarea” de alimente īn zonă. Perfect documentat, ca īn tot ce scrie, Pașcu Balaci oferă o carte-document insolită prin expunerea ei lirică.

Victor M. Ionescu, Un altfel de albastru, Editura Sigma
Ceea ce nedumerește la acest volum nu este coperta īn negru-verde, īn ciuda titlului, ci grafica de Anca Parghel și Virgil Parghel „computerizată”, zice-se, dar extrem de urītă. Fiecare cu arta lui, era mai bine dacă Anca Parghel atașa un CD cu jazz. Īn texte, ochii poetului, autodeclarați la pagina 34 „triști și nătīngi”, văd „albastrul Bucovinei” și aud (sinestezie) īn aceeași zonă geografică cum „seninul susură-n izvoare/ și ca un bucium sună vīntul/ prin cetiniți și cetioareˮ. Baladescul se combină neprevenit cu absurdul: „te-am exilat pe cerul unde/ bat amintirile-n uitare/ și vraja de sidef a nopții/ stele aprinde-n clătinareˮ. Niște amintiri care cochetează cu uitarea se cheamă că nu mai există. Clătinarea poate fi și a celui care observă cerul fix sau ochii iubitei la „Teatrul Național īn loja doi”. Deci, īn loc să se uite la scenă, personajul liric privește ochii iubitei și exclamă: „cītă candoare!”. E candoare cīt cuprinde īn volumul dlui Ionescu, dar pentru cine nu face diferența īntre cetiniți și cetioare satisfacțiile sīnt tare sărmane.

Cecilia Moldovan, Cartea de identitate a privighetorii, Editura Junimea
„Bagajul cultural al autoarei este organic asimilat īn discursul poeticˮ, ne atenționează Ion Roșioru. Īn acest caz – fiind complet digerat –, nu vom mai căuta bagajul cultural, ci ne vom concentra la partea de inedit a textelor „dispuse triadic” (conform prefeței lui Dan Bogdan Hanu). Adică avem trei cicluri poetice cu crispantele titluri: cartea de identitate a privighetorii, lacrimi cu trenă, nestematele sacrificiului. Nu am remarcat vreo diferență īntre tipurile de abordare din cele trei zone ale cărții. Multe ne tentează cu interpretări psihanalitice: „de vrei să vezi/ și nu poți pătrunde pīnă acolo/ lipește pleoapa și rămīi cu tine/ īn tine/ să guști ceea ce credeai că nu există/ liniștea infinitului te include”... Chestia cu pătrunsul e, ce-i drept, dificilă, pentru că poeta īși ferecă īnțelesurile cu lacăte de absurditate: „turbată este vīltoarea dinspre pămīnteni/ doar fluidul clopotelor de seară/ și voce de soprană rostuiesc/ circuitele inversate dintre minte și inimă”. Circuitele (rostuite sau nu) nu pot fi „inversate”. Dar poate e pecetea eredității pentru că, aflăm, „cīnd nu depăna povestioare/ tata īmblīnzea motoarele unor mașinării de prin curte/ neastīmpărul minții īi juca īn priviri/ și atunci părea și mai frumos/ așa, plecat īn lumea lui”. Această plecare a omului care nu avea doar un motor, precum colegul său din Tecuci, ci mai multe, se va fi transmis īn titluri precum sicomorul din far. Subscriem deci la titlul prefeței lui D.B. Hanu care anticipează un titlu de roman al lui Gabriel Chifu: Punct și de la capăt. E drept! Așa nu se mai poate continua...

Vasile Iftimie, Poeme din sărbătoarea Nebunului, Editura PIM
Nebunul cu majusculă este o asumare a condiției poetului care īși sărbătorește jovial trăirile īn compuneri biografice și se răstește − abrupt și voit incoerent − la cititor amintind, vag epigonic, de Liviu Ioan Stoiciu. „Să le ia dracu de sclifoseli/ ajunge/ visele au făcut gropi/ bătīnd pasul pe loc/ īn urma ta/ morminte cusute la gură/ cristelnița/ cel dintīi cimitir”. Aflăm cam totul despre existența terestră a poetului de la cristelniță la – Doamne ferește! − cimitir. Colocvial, autorul se pune uneori īn eșec prin lipsă de gust („Prutul/ scuză mijloacele” sau „Moartea mamei ei de viață”), dar, una peste alta, ar fi pasabil. Față de alte volume ale sale, aici īi dăunează monotonia textelor. Nicio schimbare de ton și accente: dacă ai citit unul, le-ai citit pe toate. Īn prefață, Vasile Spiridon zice că tizul său Iftimie din Bălți vrea „să comunice indecizia rīnduielilor inaugurale și să corecteze fluiditatea și imprecizia tușelor”. De aceea „recurge la o geometrizare a arcului de cerc”. Numai că arcul de cerc e deja geometric prin definiție. Iar poetul, care acum vrea să corecteze fluiditatea unor bălți deja fluide, e cam déją vu.

Clelia Ifrim, Rudele Domnului, Editura eLiteratura
Despre Clelia Ifrim aflăm că două dintre poemele sale au fost trimise de agenția spațială japoneză pe Stația Spațială Internațională. Dar aici, pe Pămīnt, ehei, e mai greu cu literatura! Precum Arghezi īși subintitula romanele „poem”, Clelia Ifrim īși subintitulează macro-poemul de 100 de pagini „roman”. Numai că textul e lipsit de acțiune, are niște personaje generice vagi (Orbul, Femeia cu pești, Īnvățătoarea etc.), lipsite de corporalitate. Este un demers esențialmente liric și exaltat, sub forma unor parabole cu iz biblic, dar care sīnt lipsite de finalitate morală și multe chiar de vreun īnțeles coerent. Sīnt īntīmplări făr㠄sens la urm㔠(nici la mijloc, nici la īnceput), narate īn fraze lirice: „Fericit e Orbul că nu a văzut prigoriile scoțīnd cu ciocul lor plumbii din pieptul Copilului cu mielul īn brațe și plumbii din gura mielului”. Fericit o fi Orbul, eventual Copilul, că a scăpat de plumbi. Noi, cititorii, nu putem fi! Principalul avantaj al cărții e că se poate citi pornind de oriunde și īn orice direcție cu același rezultat. 

Nicolae Dragoș, Cu ochii-n 4, Editura Revers
Poetul Nicoale Dragoș ne oferă un volum de catrene, gen cam desuet, dar care poate īncă să mai amuze. Unele se referă la confrați (Nicolae Manolescu, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu) și sīnt destul de nostime, dar foarte cuminți. Epigrama, ca să placă, trebuie să fie incisivă, iar N. Dragoș e un om extrem de blajin. Cele mai multe din foarte multe (vreo 400, număr care nu lasă șansa de a da și rateuri) au īnsă caracter „general”, vizīnd situații cotidiene. Un număr īnsemnat se referă la micul infern conjugal și la relațiile de cuplu īn general: „Nevasta altuia īn pat/ Dacă o duci, e mare vină./ Dar ai cădea īn greu păcat/ De o refuzi cīnd vrea să vină”. Iar altele la politichie: „Alungat brutal la țărmuri,/ Īnțelegi și de nu vrei:/ Nu de mare te cutremuri/ Ci de marinarul ei”. Dacă ești cu ochii-n patru la volum, găsești material de-un zīmbet.

Vali Slavu, Călătorie īn lumea fabulei, Editura Karina
Din Antichitate īncoace, fabula și-a pierdut puterea de seducție: ce nu poate fi spus, īn ziua de azi, de-a dreptul? Necazul e că, și spunīnd direct, cei vizați aplică proverbul cu cīinii și caravana. Vali Slavu, profesoară de meserie, crede īn morală și īn corectarea moravurilor prin satiră, ceea ce e frumos din partea ei. Versificația este corectă, forțările accentului sīnt minime, epica fabulei e coerentă și morala – previzibilă, că n-ai ce-i face – cade la final precum cortina: „dacă tinzi mereu prea sus/ căzătura e fatală”. Problema lui Vali Slavu e că nu tinde suficient de sus. Nu vrea suficient de tare să scuture praful de pe genul practicat. Un alt defect: expozițiunea fabulelor e īn general prea lungă, autoarei īi place să facă cronici rimate, dar cititorul se satură. Cum scurtează coada vulpii fabulistice, cum rezultatul se īmbunătățește, invers proporțional cu lungimea. Nu e nevoie de zece strofe să aflăm cum e cu gheonoaia și fagul. Īn rest, „Dalila, cățelușa frumușică/ stătea-n aceeași curte cu Samsonˮ și povestea se inversează la nivel canin. Fabulele lui Vali Slavu sīnt uneori agreabile.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul