Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Între manualul digital şi metafora singurătăţii

        Adrian Costache

Dintr-un comunicat recent al MEN aflăm că obiectivele de maxim interes ale instituţiei din strada Berthelot în perioada următoare ar fi: „continuarea revizuirii şi modernizării programelor școlare, urmată de elaborarea unor noi manuale, inclusiv în format digital, pentru toţi ceilalţi ani de studiu (învăţământ primar, gimnazial şi liceal); identificarea resurselor în vederea dotării tuturor școlilor, inclusiv cele (a celor – n.n.) din mediul rural, cu tablete; elaborarea unui proiect finanţat din fonduri europene pentru realizarea catalogului electronic, care să funcţioneze în tot sistemul de învăţământ”.
Se pare că ne aflăm în faza începutului digitalizării şcolii în România. În câteva ţări europene o astfel de şcoală s-a născut deja. Să încercăm să ne imaginăm cam ce se întâmplă într-o şcoală occidentală, avansată din punct de vedere tehnologic. Suntem faţă în faţă cu o oră de curs obişnuită în care însă tabla de scris tradiţională a dispărut. Nici cretă, nici markere de nu ştiu ce culoare nu se zăresc în jur. Dar nici caiete sau manuale. Şi, desigur, nici ştiutele pixuri sau caiete!... Şi nu se mai scrie de mână, scrisul de mână pare să fie pe cale de dispariţie; de altfel, în SUA se discută serios dacă mai este cazul ca elevii să înveţe scrisul de mână. În schimb, structura lecţiei a rămas în mare parte aceeaşi. Elevii procedează ca şi odinioară, îşi iau notiţe, lucrează exerciţii diverse, fac teme ocazionale. Totul se desfăşoară pe laptopurile personale, pe care ei şi le conectează la începutul orelor la un smartboard. Profesorul însuşi foloseşte smartboard-ul pentru a preda, pentru a explica ori pentru a face demonstraţii.
Costurile unor asemenea „aranjamente” sunt, desigur, mari, dar unele state (nordice, în special) n-au ezitat să investească şi să realizeze un asemenea scenariu s.f. Au contribuit însă şi comunităţile locale, şi diverse corporaţii, scutite astfel de impozite.
Dincolo însă de aspectul spectaculos al unei asemenea şcoli, e de observat că în fapt lecţia îşi anulează aproape complet referenţialitatea materială, clasică. Elevul nu mai atinge şi nu mai studiază manualul tradiţional. S-a renunţat la el în folosul manualului digital, ceea ce se încearcă începând cu acest an şcolar şi la noi, fără a se renunţa deocamdată la manualul tradiţional. Noile manuale de clasa I şi a II-a au şi un format digital, cu posibilităţi de interacţiune mai mare, suntem asiguraţi. Asigurare discutabilă, despre care ar merita vorbit altădată, nu înainte însă de a redefini noţiunea de interacţiune, care în şcoală nu va putea fi, probabil, niciodată doar tehnologică, ci şi una umană, adică cea directă, cu profesorul. Cel puţin un timp îndelungat de aici înainte. În schimb, un fel specific de interacţiune poate fi realizat în evaluare, deşi şi aici ea este limitată. Se pun întrebări şi elevul trebuie să aleagă din mai multe variante „credibile” răspunsul corect. Ce procese mentale presupune o asemenea modalitate de evaluare nu e foarte dificil de imaginat. E ca şi cum te-ai afla în faţa unui rebus, în care sunt folosite informaţii dobândite cândva. O bună parte a dinamicii gândirii se concentrează în jurul unui efort de memorizare făcut odinioară. Sau, în lipsa acestora, e vorba de a încerca, pur şi simplu, un răspuns la întâmplare ca la un joc de noroc. Cu şansa de a da, potrivit unei teorii a hazardului, jumătate din răspunsuri corecte, fără a cunoaşte neapărat informaţia.
Se pot construi, desigur, şi exerciţii mai complexe, mai potrivite pentru un manual digital şi pentru ceea ce înseamnă itemi/cerinţe cu alegere multiplă. Unele pot fi mult mai elaborate şi pot da elevului şi un sentiment de efort intelectual adevărat, asociat unor procese de analiză, discriminare, sinteză. Cine va realiza asemenea tipuri de exerciţii şi în ce formă... rămâne de văzut, fiindcă nu e deloc uşor.

Cum s-a ajuns aici şi care sunt costurile?!...
Este limpede că ne aflăm în zorii unei schimbări generate de tehnologia postmodernităţii, în care se vorbeşte tot mai mult despre „inteligenţa artificială” şi, vrând-nevrând, de un „altfel de om”. La un astfel de „om” organul artificial va tinde să-l înlocuiască pe cel natural. Ingineriile genetice vor fi la moodă. Se va naşte o fiinţă pe care noi, cei de azi o vom re-recunoaşte cu dificultate. Existenţa acestei fiinţe, a acestui nou om, se va desfăşura undeva în interiorul unei reţele digitale, în care el, „omul”, e un chip necunoscut. Însuşi managementul cunoaşterii în educaţie nu va mai presupune prezenţă fizică, directă a profesorului, ci una mediată de tehnologie. Manualul digital însuşi, deşi favorizează interacţiunea (nu însă mai mult decât o poate face azi profesorul într-o clasă „ideală”, profesorul care posedă cu adevărat o artă a dialogului!), pardoxal, o va limita. Tot mai mult nu se va putea ieşi din „program”. Standardizarea primară sau complexă va însoţi toate aceste reproiectări ale cunoaşterii, ca şi ale fiinţei umane. Consecinţele nu se ştiu şi mai toată lumea merge înainte într-o veselie generală şi cu „ochii închişi”, deşi între manualul digital şi metafora inteligenţei/omului artificial nu se află, se pare, decât imaginea singurătăţii omului, aflat într-un fel de deşert al biţilor. Nu ştie, aşadar, mai nimeni ce pierdem, se ştie mai ales ce câştigăm. În rândul pierderilor trebuie însă inclusă modificarea brutală a formei minţii omului de azi. E bine, e rău?!... Acest lucru s-a mai întâmplat, dar niciodată atât de dramatic. Metafora viitorului pare a propune o fiinţă pentru care conceptul „referenţialităţii fizice”, materiale, în sensul cel mai direct al cuvântului, va dispărea în bună măsură, substituit de realităţi virtuale continuu modificabile. Efectul cel mai direct şi care va implica relaţia om-lume, om-univers va fi, probabil, acela al proliferării actelor absurde, eventual a ideii omului de neatins şi, implicit, a reapariţiei conceptului de „supraom”. La care se va ataşa diluarea vădită a funcţionării instinctelor fundamentale. (A se vedea, în acest sens, un gen de „mitologie” promovată de a şaptea artă!). Dar mai ales vor dispărea nuanţa şi infinitatea gândirii. Ca şi lecţia valorică a limitei umane şi a consecinţelor morale ale acesteia. Vechile valori confirmate istoric vor fi considerate şi ele inutile şi, prin urmare, vor dispărea. Vom trăi fără trecut. Şi se va naşte sau nu un nou set de valori, imposibil de definit astăzi... Va dispărea, de asemenea, actualul sens al vieţii şi al morţii. Ceea ce e fundamental şi dramatic în orice „schimbare”.
Dar aventura este prea tentantă pentru a fi refuzată. Chiar dacă Albert Einstein avertiza cândva: „Mă tem de ziua în care tehnologia va înlocui interacţiunile dintre oameni. Lumea va avea o generaţie de idioţi”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul