Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Realismul magic românesc în contextul realismului magic european

        Eugen Cadaru

Prima chestiune: ce este realismul magic?

Din multitudinea de definiții care stau la îndemâna celui care cercetează acest domeniu, pentru scopul discuției de față, am considerat potrivit să o prezint pe cea conținută în lucrarea Dicționarului Oxford al Termenilor Literari, atât datorită prestigiului de care se bucură sursa acesteia, cât și pentru formularea concisă și sincretică. Potrivit acestei lucrări, realismul magic este acel „gen ficţional modern în care evenimentele fantastice şi fabuloase sunt incluse într-o naraţiune care menţine tonul credibil al prezentării obiective a realităţii. Acest gen desemnează o tendinţă a romanului modern de a depăşi limitele realismului şi de a mobiliza energiile fabulei, ale folclorului şi ale mitului (…)”. În esență, cred eu că din această formulare putem reține două aspecte care definesc acest gen, și anume: caracterul sincretic (prezentarea în același plan a elementelor aparent contradictorii de tip realist și de tip fantastic) și perspectiva autorului, aceea de a prezenta evenimentele sau personajele neobișnuite, fantastice ca fiind o parte firească și absolut plauzibilă a realității cotidiene, perspectivă de natură să mențină tonul credibil al relatării.
În plus, pentru claritatea prezentării care urmează, voi preciza faptul că opțiunea mea personală este aceea de a face o distincție clară și limpede între genul fantastic care, în opinia mea, subsumează construcții narative ce prezintă un univers cu desăvârșire ficțional (basmele, legendele) și genul semi-fantastic sau realismul magic, care ne oferă povești în care neobișnuitul irumpe în contextul lumii reale.
Mai departe, a doua chestiune: coordonatele realismului magic european. 

Probabil că orice trecere în revistă a modului în care realismul magic și-a găsit exprimarea în opera scriitorilor europeni ar trebui să înceapă cu acea lucrare care pare a fi „capul de afiș” al acestui gen pe bătrânul continent, și anume capodopera lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, în care vedem cum o multitudine de elemente de tip fantastic (Necuratul, demoni, vrăjitoare, vrăji și alte întâmplări supranaturale) se amestecă în lumea cotidiană din Moscova anilor ’30 pentru a genera o parabolă despre dihotomia dintre bine și rău, dintre curaj și lașitate și despre asumarea libertății într-o societate totalitară.

Tot un mesaj politic are și lucrarea aproape la fel de binecunoscută a autorului german Günter Grass, Toba de Tinichea, care analizează fenomenul totalitarismului nazist din perspectiva unui copil care, îngrozit de ororile omului matur, refuză să mai crească.

Vorbind despre cele două opere de mai sus, voi sublinia o altă trăsătură a realismului magic (evidențiată în critica de specialitate cu precădere referitor la operele sud-americane ale acestui gen), și anume dimensiunea politică a acestuia, mai precis folosirea instrumentelor dramaturgice de tip supranatural pentru a realiza o critică a sistemelor politice abuzive.

Mergând mai departe, după Rusia și Germania, ajungem în Italia, unde găsim cel puțin doi autori de primă mărime care au generat opere aparținând acestui gen. Prin scrierile sale (cum ar fi Pendulul lui Foucault sau Insula zilei de ieri), celebrul semiotician Umberto Eco ne poartă prin lumea misterelor medievale, a tainelor ocultismului, cabalei și ale alchimiei, precum și prin cele ale mitologiei, determinându-ne să ne punem întrebări cu privire la existența sau inexistența unor resorturi ascunse ce ar putea determina evenimentele vizibile ce se petrec în lumea aceasta. Conaționalul său Italo Calvino, unul dintre cei mai apreciaţi romancieri ai secolului 20, în unele din prozele sale (Cavalerul inexistent, Vicontele înjumătăţit, Oraşele invizibile) îmbină observaţia realistă cu o atmosferă și situații care amintesc de fantastic şi mitologic, componenta de fabulă a lucrărilor sale clasându-l ca unul dintre reprezentanţii marcanţi ai postmodernismului contemporan.

Mutându-ne atenția în Peninsula Iberică, în Portugalia îl găsim pe José Saramago care, în contrapunct cu elemente de realism magic dintre cele mai provocatoare și spectaculoase conținute în lucrările sale (Intermitențele morții, Omul duplicat, Memorialul mănăstirii, Pluta de piatră, Peștera, Toate numele), reușește ca în fiecare dintre acestea să pună în discuție și să analizeze aspecte dintre cele mai serioase cu privire la condiția umană în lumea înconjurătoare.

Și, în finalul acestui extrem de succint periplu, ne oprim pentru câteva momente în partea estică a continentului, autorul-reper avut în vedere fiind faimosul scriitor ceh Franz Kafka. Acesta, în celebra sa nuvelă Metamorfoza, folosind o premisă dramatică ce poate fi considerată în aceeași măsură aparținând realismului magic sau registrului suprarealist de expresie, ne oferă o parabolă și tragică, și absurdă, și grotescă în care ne vorbește despre alienare, despre brutalitatea fizică și psihologică și, în final, despre neputința omului de a transcende aparența și de a-și asuma iubirea față de aproapele său.

Și, pentru că deja am ajuns aproape de porțile Orientului, putem să trecem în acest moment la al treilea punct al acestei prezentări, și anume expresia realismului magic în literatura română clasică. În preambulul acestui subcapitol voi preciza faptul că metoda de lucru utilizată pentru a identifica această expresie în operele scriitorilor români deja intrați în panteonul național a fost aceea de a le cerceta pe acestea și a observa unde putem regăsi în conținutul lor cei doi parametri la care am făcut referire în prima parte a acestei prezentări. Procedând astfel, am descoperit că putem identifica opere de factură realist-magică − în sensul larg al acestui termen, care excede înțelesul său strict ce subscrie doar operele de gen provenind din țările așa-numite „ale lumii a treia” − care au fost create chiar înainte de apariția oficială acestui termen de teorie literară (termenul de realism magic a fost formulat pentru prima dată în 1925 de criticul de artă german Franz Roh), însă acest aspect nu mă face, pe mine cel puțin, să le consider din această cauză mai puțin realist-magice, din moment ce în conținutul lor se regăsesc elementele definitorii ale genului.

Așadar, în ceea ce privește literatură română clasică, aparent cel puțin, prima manifestare artistică de acest tip o putem găsi în trei povestiri (Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Pățitul) ale nemuritorului Ion Creangă (1837-1889). În fiecare din cele trei povești, personajele principale sunt oameni absolut obișnuiți, a căror existență se desfășoară în lumea reală imediată. Apoi, pe măsură ce înaintăm în fiecare dintre ele, constatăm că în existența acestora încep să apară elemente (personaje, întâmplări, obiecte) care exced registrul dramaturgic perceput ca realist, toate fiind derivate din iconografia religioasă a satului românesc (Dumnezeu, Sfântul Petru, dracii, Moartea, obiecte miraculoase precum turbinca blagoslovită de Dumnezeu sau icoana prin a cărei sărutare Ivan reușește să ajungă direct la Porțile Raiului).
În ordine cronologică, următorul autor care trebuie avut în vedere este Ion Luca Caragiale (1852-1912), în a cărui operă putem identifica cel puțin patru povestiri (La hanul lui Mânjoală, La conac, Calul dracului, Kir Ianulea) care, datorită mixturii aproape perfecte între real și fantastic, pot primi fără nicio reținere calificativul de realism magic. În fiecare dintre cele patru, mizanscenele în care se desfășoară acțiunea sunt adevărate tablouri ce oglindesc lumea spațiului românesc din secolele 18-19, iar în acest context irump elementele fantastice care duc poveștile în zona de aventură suprareală: o hangiță utilizează vrăji, un călăreț demonic ispitește un tânăr, o fată este osândită să trăiască sub chipul unei bătrâne cerșetoare, un drăcușor este deghizat într-un drumeț sau un alt drăcușor experimentează pe propria-i piele avatarurile vieții de familie.
Contemporan cu cei doi autori amintiți mai sus, poetul nostru național, Mihai Eminescu (1850-1889), ne-a lăsat și el două lucrări (Sărmanul Dionis și Avatarii Faraonului Tla) care pot fi incluse în genul literar de care ne ocupăm. În ambele lucrări, eroii sunt persoane non-fantastice, oameni în carne și oase, iar mizanscena întâmplărilor narate este constituită din cadre ale lumii reale, situate în diferite momente istorice și spații geografice. Evenimente fantastice care conferă acestor narațiuni caracterul lor magic (călătoria în timp, conștientizarea vieților trecute sau viitoare, călătorii astrale, duelul cu propria reflexie din oglindă, readucerea la viață) sunt toate subsumate teoriei ezoterice a metempsihozei (teoria reîncarnării), care era la modă în acea epocă și de care, după cum știm, Eminescu era foarte atașat.
Aceeași teorie a metempsihozei stă și la baza digresiunii în semi-fantastic a unui autor prin excelență realist, și anume Liviu Rebreanu (1885-1944). Romanul Adam și Eva, scris de acesta în 1925, respectă întocmai canonul realismului magic, prezentându-ne șapte secvențe ale lumii reale din perioade istorice diferite, unite între ele prin ipoteza care deocamdată ține de registrul fantastic, potrivit căreia sufletul etern trece succesiv printr-un șir de transmutări materiale, în vederea purificării.
O temă oarecum asemănătoare, într-o anumită măsură, teoriei reîncarnării este aceea a istoriei personale alternative, a posibilității omului de a vedea cum ar putea fi viața sa desfășurată într-o altă ipoteză existențială decât cea în care se află. Regăsim această temă tratată în nuvela Moara lui Călifar scrisă de Gala Galaction (1879-1961), o proză care, de asemenea, îndeplinește aproape exemplar condițiile care definesc genul realismului magic (erou și context real, spațiu și personaj cu puteri magice ce apar în lumea comună, experiență de natură fantastică a eroului).
În continuare vom discuta despre Vasile Voiculescu (1884-1963). A spune că acest autor a scris (și) proză de factură realist-magică pare oarecum tautologic. Povestiri ca Lostrița, Pescarul Amin, Ultimul berivoi, Căprioara din vis, Iubire magică − un sâmbure de roman, precum și multe altele de aceeași factură, nu sunt altceva decât transpunerea în literatura cultă a unui univers spiritual rural dominat de credința în duhuri suprafirești ascunse în elementele naturii, în vraci făcători de farmece, în descântece magice, în demonism erotic, în vise cu semnificație, în călătorii astrale, în destinul omului de a se reintegra în fluxul universal al naturii înconjurătoare. Nimic nu pare a fi fantastic în toate aceste povestiri, căci suprafirescul este atât de bine integrat în cotidian încât diferența dintre cele două registre devine aproape insesizabilă.
De asemenea, elemente de realism magic tributare fabulosului de origine folclorică (superstiții, personaje fantastice ca solomonarii sau fântânarii și alte ființe supranaturale − știma apei etc.) putem găsi și în unele din lucrările lui Mihail Sadoveanu (1880-1961), precum Zâna lacului, Hanul Ancuței, Ochi de urs, Crâșma lui Moș Petcu, Dumbrava minunată etc.
Un alt autor considerat a-și fi realizat opera în registrul realismului magic este Ștefan Bănulescu, acest fapt fiind certificat și în lucrări precum Dicționar de literatură română (Editura Univers, 1979) sau Scriitori români (Editura Științifică și Enciclopedică, 1978). După cum reiese din prezentarea operei sale, conținută în cea de a doua lucrare amintită mai sus, realismul magic bănulescian este mai degrabă unul de atmosferă care derivă din sugestiile asupra celor reale pe care autorul ni le oferă („realul conține doar ca pe o virtualitate fantasticul”), nefiind construit atât prin apariția unor „elemente de ruptură din logica realității”, cât mai degrabă din perspectiva sa insolită de contemplare a realității. Un stil asemănător cu faimoasa pittura metafisica a și mai faimosului pictor italian Giorgio de Chirico, aș zice eu.
Și, aproape de finalul acestui periplu, câteva cuvinte despre Mircea Eliade (1907-1986). Acest autor este probabil singurul scriitor român a cărui operă de ficţiune poartă, aproape în totalitatea sa, amprenta inconfundabilă a realismului magic. În binecunoscutele sale lucrări de proză semi-fantastică (deci magic-realistă: La ţigănci, Pe strada Mântuleasa, Secretul doctorului Honigberger, Domnişoara Christina, Şarpele, Noaptea de Sânziene etc.), Eliade acceptă existenţa unei realităţi extrasenzoriale pe care omul încearcă să o exploreze, argumentându-i existența prin recursul la tehnici dramaturgice precum distorsiunea temporală sau universurile paralele și repere culturale precum, alchimia, tradiţiile populare locale ancestrale, spiritualitatea hindusă sau alte teorii ezoterice.

Și, chiar la finalul acestei treceri în revistă, doar o scurtă referire cu privire la Ioan Petru Culianu (1950-1991) care, prin amestecul de ezoteric, magie, mister și mitologie − toate acestea fiind amplasate în decorul curent al lumii reale − conținut în volumele Pergamentul diafan, Jocul de smarald și Tozgrec, a făcut dovada unui autor care, dacă ar fi avut timpul necesar pentru a-și dezvolta și definitiva opera, s-ar fi așezat probabil în aceeași galerie în care îi putem găsi pe Umberto Eco și pe Mircea Eliade, al cărui discipol a și fost.

În încheiere, pentru a întregi expunerea, să ne oprim un moment și asupra ultimei chestiuni: eventuala relație pe care am putea-o identifica între literatura semi-fantastică românească și contextul realismului magic european. Astfel, autorul acestui material își asumă a segrega autorii români enumerați mai sus în două categorii. Prima categorie ar fi aceea în care îi regăsim pe Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Vasile Voiculescu și Mihail Sadoveanu, a căror literatură semi-fantastică sau cu inserturi de acest tip își trage seva din mitologia satului românesc, din fabulosul de inspirație folclorică locală și ale căror repere din cultura europeană sunt sau sporadice, sau chiar inexistente. Din perspectiva teoriei realismului magic, putem asemui lucrările acestora cu cele ale autorilor sud-americani, dat fiind că și în realismul magic sud-american fabulosul este în mod majoritar unul care decurge din cultura tradițională locală. În cea de a doua categorie, îi aflăm pe Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, ale căror lucrări aparținând genului realismului magic își află sursa de inspirație, după cum am arătat deja, în marile teme ale culturii europene și internaționale ale timpului în care au trăit.

Fiind epuizată și această precizare, tot ce mai pot să spun este că, din punctul meu de vedere, ceea ce era de demonstrat a fost demonstrat și, sperând că cele arătate mai sus au reușit să vă capteze atenția, vă mulțumesc pentru atenție.


Bibliografie
Dicționar de literatură română (Editura Univers, 1979).
Scriitori români (Editura Științifică și Enciclopedică, 1978).
Realismul Magic în Cinema (Eugen Cadaru; teză de doctorat, UNATC – 2009).
The Concise Dictionary of Literary Terms (Chris Baldick; Editura Oxford University Press; 2004).
 
Despre autor:
Eugen Cadaru este licențiat în Științe Juridice, deține un doctorat în Teoria Artei și este autorul volumului de ficțiune speculativă A opta zi e-n fiecare noapte, ce va fi lansat de Editura Tracus Arte la Târgul de Carte Gaudeamus 2014.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul