Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mărturisirea prezentului

        Costin Tuchilă

Sortiţi obişnuinţei, întrucâtva programaţi prin educaţie, avem puţine şanse să medităm la un aspect deloc marginal. Orizontul nostru muzical – cel puţin al europenilor – se restrânge la maximum cinci secole. Cu îngăduinţă cinci, fiindcă prezenţa vie a muzicii din secolul al XVI-lea în sălile de concert, prin urmare în conştiinţa publicului, este cu totul întâmplătoare. Ceea ce se înscrie, în timp, înaintea acestui prag constituie „piesă de muzeu”. De câte ori aţi ascultat un program alcătuit din muzica trubadurilor? Nici o speranţă s-o ascultaţi în afara unor rarităţi discografice sau, eventual, într-un concert „extravagant” pus la cale de o mână de entuziaşti în atmosfera unui castel medieval. Şi aşa, ar fi mai mult o curiozitate, dacă nu o clipă de bizar divertisment...
Problema este însă că tratarea generală a celor aproape cinci secole de cultură muzicală nu se face niciodată de pe poziţiile distanţei istorice. Repertoriul curent, în toate genurile, cameral, simfonic, liric, este receptat ca o sumă de lucrări a căror istoricitate a dispărut. Tratamentul lor ca fapte ale unui prezent perpetuu, eliberarea de condiţionarea lor istorică, în mod cert existentă şi detectabilă la rigoare, este o eschivare subînţeleasă şi în bună măsură motivată de la memorie. Cui datorăm această realitate, această seducţie proprie, între arte, numai muzicii? Dacă am răspunde că gradului sporit de universalitate al limbajului muzical faţă de celelalte arte, nu am fi prea departe de adevăr. Dar să nu ne facem iluzii, căci nu am rezolvat integral chestiunea. Această mult proclamată şi iubită universalitate, bazată pe caracteristicile limbajului muzical şi pe funcţionalitatea lui, pe faptul că, spre deosebire de literatură, nu necesită o intermediere (traducerea), nu simplifică lucrurile într-atât încât să facă irelevant orice comentariu. A reduce totul la aspectul universalităţii, noţiune, la rândul ei, foarte bogată în sensuri, trimiţând finalmente la o discuţie filozofică, ar fi o dovadă de simplism. În plus, de universalitate se poate vorbi referitor la orice artă non-verbală: un peisaj din secolul al XV-lea nu este mai puţin universal decât un concert de Bach. Pietŕ de Michelangelo se adresează practic aceluiaşi fond aperceptiv ca şi un madrigal de Monteverdi. Când contempli ca obiect de artă un castel medieval poţi trăi aceleaşi sentimente ca la audiţia Simfoniei a IV-a, „Romantica” de Bruckner. Alunecând în planul atitudinilor noastre faţă de opera de artă, nici în literatură sau în teatru amprenta istorică, presupunând un perimetru tematic şi stilistic datat, nu este de natură să anuleze universalitatea. Dimpotrivă, cu condiţia valorii operei, se transformă chiar într-un element de susţinere.
Şi totuşi, muzica are acest dar de a mărturisi mai degrabă prezentul decât trecutul, de a se sustrage subtil, prin efortul ei, determinărilor care creează distanţa, conducând până la urmă la lipsă de receptivitate.
Motivul ar putea fi găsit tot într-o particularitate specială a limbajului muzical, una dintre acelea care fac diferenţa: caracterul său implicit. Totodată, în imposibilitatea de a atribui muzicii care nu serveşte sau nu este servită de un text, un plan referenţial concret, descriptibil şi legat de un eveniment care, în timp, îşi pierde interesul. Într-un studiu despre Trecut şi prezent cuprins în volumul Deschideri spre lumea muzicii (1973), Pascal Bentoiu reflecta asupra acestei capacităţi de a se eclipsa din timpul real, specifică muzicii: „În artele spaţiale (pictură, sculptură, arhitectură) vechimea (autenticitatea) obiectului material este decisivă: ea se constată la nevoie cu mijloace de detecţie radio-activă. În teatru, punerea în scenă modernă combină un text vechi cu o viziune regizorală a timpului nostru; dar textul, dacă nu e denaturat, vorbeşte clar despre orizontul spiritual al altor vremi, istoriceşte revolute. În literatură nu numai tematica explicită, dar limba însăşi, întorsăturile ei şi lexicul ei situează – prin diferenţele faţă de limba vorbită şi scrisă astăzi – obiectul artistic într-un trecut istoriceşte precizabil. În toate aceste arte trimiterea faptului artistic în timpul său real şi deci distanţarea faţă de noi, oamenii prezentului, este într-un fel sau altul subliniată. În muzică însă interpretarea unui Concerto grosso de Händel sau a unei opere de Monteverdi constituie un fapt artistic realizat în strictă actualitate. (Încercăm să regăsim sonorităţile instrumentelor timpului nu pentru a trimite opera în secolul ei, ci pentru a aduce către noi maximum de adevăr artistic.)” Tot restul – ca să parafrazăm o vorbă celebră –, adică analiza istorică, muzicologică, refacerea contextului cultural determinat, e critică... Nu are, adică, a face cu percepţia reală a consumatorului de muzică, atent, în primul rând, la cantitatea şi orizontul emoţiilor estetice transmise de o operă muzicală exact în momentul în care ea „se produce”. Deosebirea este fundamentală faţă de felul în care cititorul percepe un text literar. Lectura Odiseei se face inevitabil cu o conştiinţă clară a semnificaţiilor istoricizate, în timp ce audiţia unei simfonii de Beethoven nu solicită aproape nimic din acestea. Poemul simfonic Tasso de Liszt nu este receptat pentru vreo trimitere la noutatea sensibilităţii literare afirmate în opera poetului italian în contextul orizontului de aşteptare al veacului al XVI-lea. El este, în fond, tot atât de abstract ca Preludiile, a cărui semnificaţie se raportează, dacă e nevoie să o verbalizăm, la meditaţia pe teme existenţiale şi filozofice. Şi trebuie observat de îndată că, făcând asemenea aprecieri, nu procedăm la o brutală scoatere din context a operei muzicale, ci suntem conduşi chiar de substanţa ei intimă şi de modul în care e receptată.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul