Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lecturile lui februarie

        Dan Cristea

Constantin Mateescu: Cadre, Editura Almarom, 2014, 280 de pagini
Aurel Pantea: O înserare nepământeană, Editura Arhipelag XXI, 2014, 80 de pagini


Pictor unic, în felul său, al anilor staliniști, pe care îi caracterizează atât prin instalarea terorii comuniste, cât, mai ales, printr-o delațiune patologică, răspândită, aceasta, ca o molimă a regimului, Constantin Mateescu își propune, în noua lui proză, să atace instituția, care, prin însăși natura ei, cultiva turnătoria și se hrănea din supraveghere, suspiciune și control. Un control special însă, al datelor biografice și al amănuntelor intime. Instituția, prezentă mai peste tot, funcționa, practic, ca anticameră a securității, fiind serviciul dosarelor și al manipulării informațiilor din dosarele personale. E vorba de temutele “cadre”, despre care Stalin spunea, cu cinism, că “hotărăsc totul”. M-am uitat, de curiozitate, în “Micul dicționar enciclopedic” (din 1978) să văd cum e definit termenul și am găsit că, în sens restrâns, acesta s-ar referi la “persoane care ocupă funcții de conducere, militanți politici, de stat”.
M-am gândit, de aceea, înainte să încep să citesc cartea că ar fi fost nevoie, poate, de o notă, de ceva în plus față de motto-ul din Stalin, căci presupuneam că nu mulți cititori mai știu astăzi ce însemnau “cadrele”. M-am temut degeaba pentru că proza lui Constantin Mateescu tocmai asta este, în bună măsură: o explicare cu mijloace romanești a ceea ce erau “cadrele”, a felului cum funcționau, a rolului pe care îl dețineau în “arhitectura unui sistem de apărare a patriei împotriva dușmanilor democrației și progresului”; de asemeni, o creionare a oamenilor care lucrau, în genere, în aceste servicii, dar și prezentarea unor consecințele nefaste, dramatice ale acestui sistem odios, de discriminare a oamenilor în funcție de originea socială și de așa-zisele imperative ale luptei de clasă.
Un subtitlu potrivit pentru proza lui Constantin Mateescu ar fi putut fi, cu un ușor parfum balzacian, “mărirea și decăderea unui cadrist”. Proza însă, bine și precis scrisă, cu multe amănunte realiste de viață și de decor al epocii, e, mai degrabă, un antiroman, în sensul lui Candide al lui Voltaire, adică o demonstrație a unor idei. Contează aici nu atât ”eroul” și peripețiile lui, cât sarcasmul, ironia, “spiritul” autorului, care dispune cam cum vrea de personajul său (ca și de celelate, de altfel). Personajul (căruia de-abia după jumătatea cărții îi aflăm și numele de familie, deci Ionuț Procopie) e un tânăr venit de la țară, dintr-o familie săracă, absolvent la Drept și astfel, datorită dosarului “bun”, numit ca director de cadre într-un mare Combinat siderurgic din Capitală. Personajul nu e nici rău, nici bun, nici malefic, nici torționar, deși în jurul lui unii sunt dați afară din slujbă, iar juristconsultul întreprinderii se spânzură după ce e deconspirat cu dosarul contrafăcut. Mai degrabă șters și uniform, produs al dogmatismului, funcționar fără viață personală, omul se identifică până la ultima fibră cu această profesie, a “suspiciunii și îndoielii”, pe care o vede, prin fanatismul îndoctrinării, ca pe o “artă” a obținerii de date compromițătoare. În limbajul de lemn al epocii, serviciile respective “veghează la promovarea oamenilor vrednici și capabili și la purificarea societății de elemente dușmănoase”. Un alt personaj, cumnatul lui Procopie, aduce însă în discuție punctul de vedere al majorității, al celorlalți din afara sistemului, spunându-i atotputernicului director ceea ce crede: “că e politruc, că meseria lui e să cotrobăiască prin viața personală a oamenilor, că se hrănește cu cadavre, ca hienele, adulmecând cu voluptate păcatele și viciile reale sau fictive ale semenilor, greșelile părinților și ale stirpei până la a treia generație și că se instruise prin școlile de îndocrinare sovietică”. Cam știm acum, din însumarea celor două opinii, ce însemnau “cadrele”.
Partea a doua și a treia a prozei explică acest lucru prin însăși istoria lui Procopie, care devine, în cele din urmă, din piesă importantă a sistemului victimă a acestuia. Mai întâi, Procopie, din cauza unui gest necugetat (care ar fi putut  foarte bine să aibă la bază o provocare) e destituit din postul de director și retrogradat pe un post inferior, de referent la serviciul de cadre al unui Institut de cercetări alimentare. Pierde vila luxoasă în care locuise, e părăsit de cunoștințele influente, ajunge chiar subiect de ironii, pentru că “un grangur care își pierde postul și situația privilegiată nu poate fi decât un gogoman”. Retrogradarea, stadiul “muncii de pălmaș la cadre”, lucrul direct pe dosare au însă efecte paradoxale. De la ideea că munca de cadre e “artă”, personajul trece la descoperirea plăcerii de a  se apropia de “tainele” din dosare, ceea  ce ar semăna cu un soi de “estetică” a meseriei: “și numai faptul că-i stătea în putere să intre în intimitatea secretă a dosarelor, să fie martorul atâtor tainice destine, îi da un sentiment de împlinire, chiar de măreție. Nimic nu valora mai mult decât favoarea de a putea parcurge în câteva minute traseul unei existențe, de a simți palpitul celui ce-și scrisese viața cu mâna tremurândă, apăsat de temeri, dubii și suveniruri reprobabile”.
Treptat, în ultima parte a prozei, sarcasmul se combină cu fantasticul, un fantastic al crescendo-ului, al hiperbolei, cum l-am numit altădată, scriind despre volumul de povestiri anterior al lui Constantin Mateescu (Ramona-Vals, Povestiri din Epoca de Fier, 2010). Nevasta lui Procopie rămâne în Occident, unde cere azil politic, Procopie e, bineînțeles, dat afară de la cadre și trimis șef peste o grupă de gunoieri la Salubritatea publică. Dosarele par să se răzbune, obsesia ia forme paranoice. Elaborând un studiu despre “investigația liberă”, personajul, lipsit de putere, se transformă dintr-un practician într-un cugetător în materie, idealist al dosarelor, având în vedere acum doar gratuitatea dezvăluirilor pe care le conțin. Visează nebunește la un mod de cercetare cadristică ”la fel de inutil ca arta” și la o “apoteoză a documentării” care să revoluționeze domeniul. Finalul propune o parodie de western cu milițieni alături. Am asista astfel la un delir al personajului și, deopotrivă, la o desființare delirantă a edificiului pe care l-a reprezentat instituția represivă.
Mai puțin alert, mai puțin savuros față de volumul de povestiri precedent, scurtul roman de acum se citește totuși cu plăcere. Constantin Mateescu nu duce lipsă nici aici de umor, acuratețe stilistică și ironie.

     *
Poemele recente ale lui Aurel Pantea sunt mai suple, mai fluide, mai directe și mai confesive, dacă e să le comparăm cu cele ale "ecorsajului de sine" practicat preponderent în cărțile de versuri anterioare. Se observau "noi tonuri", în acest sens, și în poezia din Negru pe negru. "Vocea" poetului, din poemele scurte de acum, fără titluri, e undeva mai apoape de noi, comunicând mai bine, chiar dacă stilul lui Aurel Pantea este unul obscurizant, în prelungirea limbajului suprarealist, care, în fond, se confundă cu limbajul poeziei actuale.
Îmi propun, așadar, dacă e posibil, o lectură a poemelor lui Pantea care să dea curs "vocii" poetului. Mai punctuală, mai aproape de vers și imagine; mai puțin generalistă. Trebuie remarcat astfel poemul care inspiră titlul culegerii (O înserare nepământeană), de la pagina 27. Este un sugestiv poem al inefabilului, care ne atinge uneori existența precum o aripă de înger, "parcă în treacăt", cum scrie poetul. Poem, deopotrivă, al indeciziei și al auzului metafizic, care ne pune în legătură cu nelămuritul, amintind de arghezianul Niciodată toamna: "Intră în viețile noastre ceva nelămurit,/ ne atinge, parcă în treacăt,/ în trupurile noastre vine atunci o nepământeană/ înserare,/ parcă am pleca,/ dar ne însoțește o nehotărâre,/ lângă noi, după stările astea,/ se aude, așa, un fel de oftat/ și o muzică".
Rămânând în același perimetru, nu putem scăpa din vedere faptul că Pantea se arată un excelent poet al serii, al înserării și al amurgurilor, acestea favorizând meditația și reculegerea și dând în același timp o anume patină limbajului însuși ("Într-un limbaj bătrân/ se vede chipul unuia ce a privit/ multe apusuri", p. 37). Poetul găsește un loc privilegiat, "unde toată vremea e seară" (p. 28); un loc care poate fi al amintirii, după cum poate fi și al imaginației; un loc al indecisului, al surdinei, al refugiului: "acolo nu se știe dacă se vine sau se pleacă,/ acolo dorințele se fac amurg/ și chipurile se retrag". În altă parte, înserarea e un moment al izbăvirii (se înțelege că și al iubirii izbăvite), al luminii care devine transparentă, al fiorului cosmic venit din marile singurătăți: "S-ar putea ca surâsul Katiei, stă pe terasă, cu fața spre/ grădină, să prindă ceva din seara ce se anunță, lumina/ e subțire ca pielea de copil, dar poate veni din/ solitudini izbăvite, iar în acele singurătăți nu se știe/ cine și ce hotărăște" (p. 49). Iubirea, contopirea inimilor, temă destul de izolată printre poemele lui Aurel Pantea, își face, totuși, apariția de câteva ori în acest volum. Reprezintă un moment de "respiro", singularizat și prin metafora care îl anunță ("inima ta e în inima mea/ iar sângele înflorește"), un timp al dăinuirii într-un scenariu al distrugerilor: "Până în străfundurile morții,/ până ce glasurile toate se aud/ tare de departe, până ce doar căderi se mai pot/ întâmpla,/ până ce miezul însuși al distrugerilor se apucă de / plâns, / până încep să se audă limbi necunoascute,// inima ta e în inima mea, iar sângele înflorește" (p. 33).
Un poet serios este unul care știe cum să combine imaginile între ele, asigurându-le coerența, transformându-le în complexe metaforice ale stărilor favorabile ori a celor angoasante. Astfel, dacă orele serii și ale înserării fac parte, pentru Aurel Pantea, din prima categorie, timpul dimineții, timpul treziei și al agitației matinale, ar corespunde unui timp al spaimelor. Pentru poet, diminețile sunt ca niște "depozite reci" unde se aud "respirații bătrâne". În aceste depozite, spaimele, comportându-se precum părinții buni, "găsesc miezul însuși al timpului dintr-o copilărie înroșită de sfioșenii adormite". Spaimele, prin urmare, își află rădăcinile, ca în psihanaliză, într-o copilărie "sfioasă". Finalul poemului, conținând o interpelare (un apostrof în limbaj retoric), se arată misterios, deschis interpretării: "mai stai cu mine, mai stai,/ curând va apărea mâna/ și va desena/ chipul abia născutei tale morți"(p, 51).
Un poem definitoriu pentru întregul volum (tema spaimei), dar și pentru imaginea eului pe care Aurel Pantea vrea s-o imprime versurilor sale din această perioadă este cel de la pagina 43. Poemul începe prin a metaforiza spaima. Aceasta își face apariția zgomotos, ca o armată,  cu "alămuri și fanfare", cucerind orașele. Efectele spaimei ar fi îmbătrânirea ("lumea îmbătrânește subit") și instalarea tăcerii ("glasurile scad"). Poetul, la rândul său, se înfățișează pe sine ca reprezentând o palidă, degradată imagine (autoironică) a ceea ce a fost altădată, cu mult timp în urmă. Nu altceva decât un mesager al spaimei: "eu aduc spaimă,/ dar asta se întâmpla tare demult,/ eu, acum, sunt vocea târâtoare,/ glasul ce crede că mai contează,/ și nu e deloc așa,/ pustiuri umede, doar pustiuri umede/ ne privesc din fiecare cuvânt". Să observăm și aceste ultime versuri, în care cuvântul ne privește ca o figură paradoxală, dacă nu imposibilă, a combinației oximoronice dintre umed și uscat, combinație cu slabe speranțe de fertilitate.
Timpul poemelor este, mai ales, cel al prezentului (acum), contrastat adeseori cu altădată. Un acum al oboselii, al târziului și al depresiei, al pierderilor și al chemărilor de "cântece îndepărtate", un acum când "găsești foste surâsuri", iar soarele se arată ca un "soare gri". Să vedem, în acest sens, și poemul de la pagina 45: "Un alt anotimp cădea atunci/ peste capete plecate,/ în vacanțele celui rău/ găseam chipurile noastre interzise,/ tot mai secătuite, cu puterile lor se nutreau, în umbre dense,/ slujbași taciturni,/ acum, în vacanțele celui rău,/ anotimpurile sunt rugăciuni fără destinatar,/ seamănă cu propozițiile unuia teribil de singur,/ ce se inventează pe sine,/ ca să aibă un tu lângă inima lui, ce nu mai știe".
Este, fără îndoială, cel mai emoționant volum al lui Aurel Pantea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul