Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mircea Brăiliţa – poetul ultimului vals

        Radu Voinescu

Deşi a debutat „la timp”, cum s-ar spune, cu toate că şi-a petrecut ucenicia literară în preajma oniriştilor Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, prieten fiind cu Şerban Foarţă (cu care împărtăşea şi obârşia severineană) şi Daniel Turcea, Mircea Brăiliţa (1945-2013) a lăsat să treacă mult timp între anul în care a publicat primele poezii în revista Orizont (1967) şi cel în care a fost apreciat cu Premiul de poezie al revistei Luceafărul (1977), pentru ca abia un an mai târziu să apară într-un volum colectiv (Catarge, Editura Eminescu, 1978). Prima carte de versuri semnată de unul singur, Zdrenţele sfielii, a fost publicată însă abia în anul 2007, urmată, în 2009, de Poezii arse de vii, ambele cu circulaţie restrânsă. Faptul că un poet apare atât de târziu cu prima carte proprie, după bunele auspicii sub care şi-a făcut intrarea în literatură, nu cred că poate fi explicat, justificat mai bine decât chiar de un titlu precum Zdrenţele sfielii.
Din păcate, Mircea Brăiliţa nu a apucat să îşi vadă apărut şi volumul următor; stingându-se, pradă unei fatale melancolii, în urmă cu doi ani. „O singură şi ultimă uscată întrebare:/ cum se mai pot topi zăpezile orbitoare/ ale acestei înspăimântătoare iubiri?” (am citat dintr-un poem numit Aprilie) sunt versurile care ar putea reda cât de cât dezarmarea în faţa vieţii a unui suflet vulnerat profund. Un devotat prieten mai tânăr i-a adunat manuscrisele rămase într-o carte postumă: Vals în întuneric, volum alcătuit şi postfaţă de Octavian Mihalcea (Editura Semne, Bucureşti, 2014).
Nu aflăm aici un alt Mircea Brăiliţa, din punctul de vedere al stilului poetic, decât cel din volumele anterioare. Doar tonul este mai amar, mai intens străbătut de perspective sumbre şi, de bună seamă, mai radical, aşa cum numai marii timizi pot să se manifeste uneori, când li se pare că totul a ajuns la o limită a suportabilităţii, când aşteptările le sunt înşelate, când văd cum iluziile li s-au spulberat una câte una: „Ia ceasul meu. Lasă-l să meargă/ fără durere încă nişte ani/ nu-l repara când dă să ruginească/ aşa nu va fi vorba de nimic/ de dragoste de timp de bani” spune în poezia Cadou, care poartă şi o dedicaţie, „Lui Daniel”. Marcată la final cu italice, ca fiind scrisă în Hastings, Nebraska, aşadar, într-o călătorie în America, poezia nu face decât să contrazică o prejudecată răspândită, anume că un voiaj vindecă sufletul şi împrospătează energiile. Ea continuă şi se încheie în aceleaşi acorduri triste: „Ştiai că minutarul negru s-a oprit/ că secundarul roşu încă se mai zbate/ deşurubează numai clipa mântuirii mele/ pedeapsa pentru vorbele uscate// şi dacă poţi cu mâinile curate/ în finele mănuşi de doctor/ vindecă-mi ceasul de eternitate”. Ultimul vers din această „moarte a ceasului” (trimit la titlul volumului din 1966 al lui Marin Sorescu, desigur) este o revoltă asupra vieţuirii în timp, pentru că, în subsidiar, vina este a lui; o eternitate goală nu se dovedeşte, pentru poet, decât o damnare de care s-ar dori izbăvit.
Bine structurat, în şase cicluri poetice destul de unitar articulate, volumul nu lasă deloc sentimentul că a fost întocmit fără participarea autorului (îngrijitorul, Octavian Mihalcea, el însuşi poet, a făcut aici treabă bună; prefaţa, însă, date fiind împrejurările în care apare, ar fi avut nevoie, după opinia mea, chiar dacă autorul ei spune ceva despre un mister, mai la început, să fie înzestrată cu mai multe informaţii despre autor şi despre cărţile precedente). Cele şase cicluri sunt următoarele: Doar întrebări, Fostele inimi, fostele ceasuri, Altele, înaltele, Vals în întuneric, Nipone şi americane şi A sosit timpul. Primul ciclu grupează douăsprezece poezii, câte una fiecărei luni a anului. Reţin dintr-un Noiembrie, inspirat tot de ţinuturile americane, de această dată de la Marea Caraibilor, aceste vituperări la adresa nimicniciei şi ridicolului în care oamenii îşi trăiesc existenţa: „Aici, în Veneţia Floridei, delfinii/ se prăpădesc de râs/ din pricina pretenţiilor noastre:/ bogăţie, putere, fericire, noroc,/ măduva din cântecele vii./ cruci de marmoră albă peste gânduri duse/ nicicând nu s-au mai auzit în sonarele universului/ atâtea prostii// şi totuşi/ privindu-ne şăgalnic ei ne întreabă:/ încotro credeaţi/ că mai/ puteţi săpa, salahori/ care turnaţi cu mână sigură în faguri/ mierea durerii?/ şi voi trântori cu urechi de cristal/ mai speraţi să auziţi cât mai târziu/ foşnetele morţii?”. Dacă ar fi putut cineva să vadă aceste versuri la vremea la care ele au fost gândite şi aşternute pe hârtie, şi-ar fi dat seama numaidecât că ele trădează o tulburare majoră în adâncime, că moartea pare nu doar un presentiment, ci aproape o chemare (se poate lua în dublu sens).
Cum se poate observa, retorica lui Mircea Brăiliţa este subsumată aceleia a poeţilor anilor ’70 (e mai mult decât generaţia respectivă aici, mi se pare că era un ton care domina în epocă, aşa încât îl puteam asocia, mai timbrat sau mai estompat, mai multor voci lirice din generaţii diferite). O anumită muzicalitate, un fel de a pune în ecuaţia poetică mai mult lumea, eventual, cosmosul şi abia în final propria fiinţă generează accente nu lipsite de armonie şi rafinament. Dar uneori denotă şi că vocabulele, versuri întregi se arată ca fiind „căutate” în numele frumuseţii pe care poezia s-ar cuveni să o reprezinte, dacă nu în conţinut, măcar în formă. Ceea ce aminteşte într-o oarecare măsură de simbolismul instrumentalist. Să luăm câteva exemple: „boncăluitul cerbilor şi gura/ de iarbă furată din univers/ se cocea pe sânii ei palizi doar mura/ din viaţa ta simplă totul e şters// spuneţi-ne nouă, lachei ai tăcerii/ uitările scumpe n-au preţ nici valsează/ maestru de dans la fantasmele verii/ e soarele aproape mort/ împins de puii luminii pe drum fără rază” (Vals în întuneric). Şi, în alt poem: „uşor uşor/ buldozerele cerului prăvăleau zăpada în/ haznalele închipuirii” (Altfel de vals). Sau: „şi noi scâncim/ ca vulpile albe în Hiperboreea” (Vai, când, unde?); „era o secetă nemaivăzută/ trăiam cu mărăcini şi frunze de cucută// băusem tot ce era de băut/ sângele din vena crinilor/ şi laptele hienelor ieşite din rut” (Secetă); „zăpezi din ce în ce mai albe/ umpleau gura lumii/ vulpile amuşinau/ spaima din sufletul oricui” (Din bârlog). Unele versuri sunt scrise cu rimă şi cu ritm, chiar dacă nu riguros respectate, ceea ce ţine de o intenţie a autorului, şi nu de harul său de a împerechea silabe cântătoare.
Se poate înţelege, din cele reproduse, că poezia lui Mircea Brăiliţa nu este doar una a expierii, chiar dacă aceasta este nota ei centrală. Ar merita probabil discutat mai mult despre clişeul care face ca în multe poeme ultimul vers să se repete, sugerând, într-un fel mai mult sau mai puţin elocvent, un dangăt de clopot. Avem, însă, de-a face cu un spirit trăind în felul său propriu romantismul, uneori chiar într-o formulă mai puţin glorioasă aparent. Am să citez în întregime poemul Scutier: „Rămân scutier/ al marelui trist cavaler// mă voi trezi din nou/ voi fi acolo/ la răsăritul soarelui/ lustruindu-i cămaşa de zale/ sabia coiful// voi înşeua roibul nemaivăzut/ voi umple ploştile cu apă vie/ va învinge undeva iarăşi/ stăpânul meu absolut/ undeva voi avea şi eu/ un gorgan în marea câmpie”.
De asemenea, este de luat aminte şi la poezia de dragoste din acest volum, cu discreţia şi cu izbucnirile ei. Din nou, poetul se exprimă în felul său, el, care adoptă un motiv ce pare recurent în acest volum, acela de a fi „muşcat de două vipere”. Închei, ilustrativ, aceste rânduri cu poemul Primăvara neagră (motivul împrumutului se va vedea în text): „În această primăvară neagră/ să te desfid Henry Miller ar fi inutil// ne despart o mie de garduri/ vorbele tale mult prea tari:/ silex eros şi moarte/ şi desigur bicicletele noastre// tu coborând/ spre Sčvres la podul St. Cloud/ tu descălecând/ să urinezi în gura universului/ tu urcând/ în şaua fierbinte a lui Anaďs// eu lângă leneşa Dunăre/ pedalând pe sub castani/ împreună cu fetişcane nubile subţiri/ eu pedalând/ eu pedalând”.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul