Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Când nu trăiești nimic

        Adrian G. Romila

Nu cred că avem, până acum, în literatura română, un roman alcătuit ca dosar penal, o culegere de documente de viață „adevărate”, adunate și aranjate ca o țesătură cu modele stilizate, în vederea unui caz ce trebuie anchetat. Sigur, e vorba de un dosar imaginat într-o altă formă decât cea a unui Camil Petrescu și generația sa obsedată de autenticism. Asta e Tu n-ai trăit nimic (Cartea Românească, 2014), experimentul epic al lui Gabriel H. Decuble, un dosar care ascunde, printre formule, o poveste cu multiple etaje clasice: dragoste neîmplinită, dramă familială, prietenie adolescentină, fragmentarium epistolar. Cu spectrul fatal al culpei plutind deasupra eroului, avem în roman o perspectivă kafkiană, o parabolă a vinei și a sistemului social care ucide. Numai că, ajustată post-modern, povestea devine una beat. De o parte sunt poliție, droguri, psihanaliză, rock’n roll, literatură, puștani, puștoaice, revoltă, călătorie, înstrăinare, cimitire, liceu, salvare, iubire. De cealaltă, observăm o antologie de discursuri contemporane, o colecție de autoreferențialități și registre lingvistice: de la șabloanele rapoartelor juridice la confesiunea lungă, pe mail; de la înregistrările ambientale la exhibarea intelectual-poetică pe blog; de la comentariile internautice brutale, din subsol, la delirul verbal halucinogen al personajului; de la eboșele unei povestiri nepublicate la ramele unui presupus narator principal.
Conceput drept relatare a unui procuror respins de propriul sistem și, de aceea, predispus la a-i denunța tarele, romanul reduplică marginalizarea, proiectând-o asupra unui adolescent, Emil Blaj, victimă, la rându-i, a unei lumi indiferente la profunzimi. Extinderile nominale sunt la vedere: Emil, adică Emo sau pasărea Emu, ambele embleme ale fragilității, și Blaj, de la blajin, blând. El e obiectul unui dosar instrumentat cu intenții malefice de un alt procuror, îndrăgostit de fata de care e îndrăgostit și obiectivul său (iarăși, cu un nume transparent − Selena). Dosarul cade în mâna primului procuror, care, citind corect, printre rânduri, tendențiozitatea și falsitatea acuzațiilor colegului său, le pune cap la cap, alcătuind „romanul” blajinului tânăr Emil. În intenția de a-i salva reputația, de a demonta culpa și de a se împotrivi curentului parvenirii în carieră, procurorul „bun” reface traseul biografic al tânărului Emil Blaj și demonstrează cinismul ambelor sisteme, cel de justiție și cel social.
Romanul e, deci, mai întâi, unul al tinereții contemporane. E vorba de un adolescent fragil, preocupat de scris și de sensul vieții, în căutarea unei stabilități existențiale. Orfan de tată, cu mama plecată în Spania, cu o soră mai mare cu care nu comunică, cu un singur prieten, aflat tot în Spania, căruia i se confesează pe mail, Emil Blaj suferă pentru indiferența Selenei, se împrietenește cu un straniu (și demonic) psihanalist și își topește efuziunile pe un blog. Surprins în micul trafic de cocaină, primită, printr-un pachet, din afară, eroul nu știe că autismul social, escapismul și lipsa mijloacelor de trai nu-l pot scuza în fața legii și mai ales în fața unui acuzator care are și alte mobile decât legalitatea. Pus sub urmărire, presat de singurătate, de ratare și de lipsa oricărei securități afective, Emil Blaj se sinucide imediat după prima chemare la poliție. O face  cu o supradoză de medicamente, combinate cu alcool și autosufocare. I se rezumă relevant destinul în Epilog: „o pasăre neajutorată, care nu-și poate lua zborul nicicum”.
Privit sub aspectul metaliteraturii și al mecanicii textuale, romanul e un raport asupra relațiilor dintre imponderabilitatea umană și procustianismul sistemului: redactat cu precizie juridică, dar într-o simfonie stilistică. Obișnuit cu expresia rigidă a textelor juridice și prins în deontologia obiectivității profesionale, naratorul-procuror nu intervine în dosarul pe care l-a alcătuit. Doar la început și la sfârșit trasează liniile directoare ale propriului discurs, lămurind de ce și cum l-a alcătuit și devoalându-și, strategic, simbolurile. „Acesta a fost mobilul neobișnuitei mele întreprinderi: am pus în fața cititorului dosarul lui Emil Blaj, necosmetizat, lăsând documentele să grăiască de la sine. Am ținut să nu intervin în niciun fel cu observațiile mele subiective. Îmi iau, în schimb, libertatea de a o face acum (...). Partea cea mai oribilă a acestei povești − atât cât ea mă implică și pe mine − este că, dacă nu s-ar fi sinucis, nu aș fi aflat niciodată de Emil Blaj. Abia acest «eveniment» a făcut necesară intervenția mea. Ce n-aș fi dat să rămână în viață!” Prin urmare, în ciuda alcătuirii aride, de antologie seacă a unor documente-martor, din punctul de vedere al sensibilului procuror-narator, romanul are o miză tragică, pentru că e un produs al cărui preț inconturnabil a fost viața. În același sens, din punctul de vedere al eroului, care scrie prietenului său mesajele pe mail și își postează pe blog texte (ele alcătuiesc cea mai mare parte a substanței romanului), confesiunea urmărește să combată reproșurile lipsei de experiență existențială. Totul se poate reduce la formula „a scrie, în loc de a trăi” și, în lipsa cititorilor celor scrise, „a scrie, dar mai bine a muri”. Iată un fragment dintr-un e-mail către George: „Iar până una alta, mi-am dat seama că nici nu prea am multe de spus lumii pe mărețul meu jurnal online. Probabil că are dreptate domnul V.T., încă n-am trăit mare lucru, încât să am realmente ce spune lumii. S-o facă alții mai trăiți decât mine. Eu sunt prea fraged la vârstă, dar culmea e că vreau să rămân așa, fraged, să-mi păstrez mereu o doză de tinerețe în minte și în suflet”.
Original în formulă, dramatic în referințe, experimentul epic al lui Gabriel H. Decuble confirmă valoarea unui ficționar. Căci nu e ușor să scrii despre singurătate, viață, moarte, eternitate și literatură pornind exact de la faptul că n-ai trăit nimic. Romanul acesta dovedește, până la urmă, că scrisul nu e un surogat al vieții, ci viața însăși. Și asta ne privește pe toți.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul