Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sfat pentru cel care caută calea: „omoară maşina din tine”

        Ioan Es. Pop

Această carte are o poveste care, în parte, mă implică. Am făcut cunoştinţă cu paginile ei în vara anului 2013, am parcurs-o, i-am scris o scurtă prefaţă şi am rămas convins, vreme de vreo şase luni, că ea se află la tipar sau chiar că a fost tipărită. La început de februarie 2014, primesc de la autor informaţia că a rescris/reconfigurat volumul şi că ar trebui să operez la rândul meu ajustări. O fac cu convingerea că versiunea din 2014 este mai solidă şi mai bine articulată decât predecesoarea ei, aşa că amân puţin reproducerea prefeţei pe care am scris-o în vara lui 2013 şi care rămâne sută la sută valabilă, pentru a cita un poem care, în noua configuraţie, apare pe poziţia a doua: „am cunoscut un poet sărac/ atât de sărac încât/ îmbrăca hainele purtate de morţi// ani la rând el spunea aceleaşi cuvinte/ obsedat de nefirescul lucrurilor// spera ca Dumnezeu/ să-l ierte într-o zi/ poţi fi fericit/ dacă porţi hainele morţilor/ poţi atinge/ nemurirea înaintea lor// dar tu încă nu ştii/ mecanismul precis/ care îi dezbracă/ înainte de a fi eterni// există o moarte ieftină/ costume de plastic, pantofi de hârtie, inedit/ pe urmă o ploaie care vine totdeauna goală/ de la primul răsărit până la ultimul apus// când suntem transportaţi cu toţii/ morţi îngropaţi dar şi vii// înlăuntrul unei (oare?) păpădii”. Acest poem prefigurează ceea ce spuneam după lectura primei versiuni a volumului:
O carte în care Eros şi Thanatos îşi dau mâna şi în cele mai luminoase pagini, dragostea devenind chiar mai puternică şi mai plină de înţelesuri în proximitatea morţii. Poate în această direcţie vrea să ne ducă şi titlul, Arta incendiului, artă a vieţuirii, dar şi artă a dispariţiei („era una dintre acele nopţi când sfârşitul venea într-o vineri” sau „lumea de dincolo/ şi lumea unde aproape trăim/ par restaurate de curând/ şi poate vor supravieţui/ una pe seama celeilalte” sau „suntem doar despărţiţi temporar/ de o întâmplare fără sex uitată la morgă” sau, în fine, „ca să nu uit aminteşte-mi tu/ când trebuie să încui iarba în pod/ să nu te vadă, aminteşte-mi tu./ la capătul fiecărui somn de aştri aşteaptă/ o funie suspendată de un nod”).
Ne aflăm într-un univers poetic când familiar, când mustind de paradoxuri, ca în versurile următoare, deopotrivă crude, candide şi suprarealiste: „la ceasul tainic cenuşa poartă perucă/ sânii tari ai unei femei coboară/ îngerii în aşternut// tu rămâi suspendat în aer/ (...)/ nu îţi poţi necheza viaţa/ mărul căzut se împuşcă la nesfârşit/ dacă tragi este clar că nu mai ai de trăit/ nu-ţi mai rămâne decât/ poemul care vorbeşte singur”.
Există pasaje deosebit de plastice, în care poetul se autodefineşte plasându-se în ipostaze dintre cele mai surprinzătoare: „sunt personajul negativ redat mării/ toate corăbiile sunt pierdute/ cel ce se teme va fi biciuit de homari şi sirene”; „sunt atât de treaz de parcă am trăit/ până acum pe lama unui cuţit”; „eşti prea bătrân, nu are niciun rost/ omoară maşina din tine” sau mai neutrul „o tragedie se parcurge cu ochii închişi/ omoară maşina din tine”. Uneori, tărâmul visului, al coşmarului ori al abstracţiunii este mai concret, mai material decât însăşi fiinţa iubită, pe care poetul o invocă, dar care nu prinde trup, e de abur, e o absenţă ce doare, este de dincolo: „te naşti şi curgi îndărătul ochilor tăi, vorbeşti în somn”; „cine eşti, ce  mai faci, eşti  trecutul/ care se uită în ochii mei cu disperare/ de aceea zăpada va înflori în cer/ o nouă singurătate urmează”; „ai plecat. cât de departe ai putut,/ cât de departe a permis fiinţa ta”; „târziul de fosfor peste care treci/ cometă care te precede subit/ cruciadele nopţii/ coborând de pe acoperişuri/ oglinzile întoarse acolo unde se termină cerul,/ toate acestea/ ne vor întoarce spatele/ dar tu vei străluci/ pentru că seara abia începe”.
Arta incendiului se deprinde greu. Nicolae N. Oprişan este unul dintre privilegiaţii care o şi ştiu, o şi trăiesc. În acest fel, călătoria pe care o face el la capătul nopţii devine una iniţiatică. Este ardere.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul