Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Eminescu şi Teleormanulˮ

        Ana Dobre

Poate la prima ediţie cititorii îşi vor fi pus întrebarea ce legătură există între Eminescu şi Teleorman. La cea de-a treia (ediţii succesive – 2000, 2004, 2014), cu siguranţă se vor fi convins că patrimoniul Eminescu, integrat spiritualităţii româneşti, poate fi regăsit, ca peste tot, de altfel, pe teritoriul ţării, şi în Teleorman. Stan V. Cristea a reuşit, ca nimeni altul din vreo altă regiune a ţării, să convingă prin argumente irefutabile contribuţia Teleormanului în constituirea patrimoniului Eminescu, ca valoare naţională de necontestat.
Prima ediţie, cea din anul 2000, marca Anul Eminescu, celelalte, printr-o serie de adăugiri, completări, revizuiri, au sporit nu doar numărul de pagini, ci, mai ales, conţinutul, adus, prin cea de-a treia ediţie, Eminescu şi Teleormanul , la zi.
O comparaţie cantitativă, de exemplu, între ediţia a doua şi cea de-a treia, relevă adaosurile şi bogăţia informaţiei şi a conţinutului. Astfel, de la 326 de pagini, câte are ediţia a doua, cea de-a treia ajunge la 590 de pagini. Studiul dedicat trecerii poetului prin Teleorman şi relaţiilor cu teleormănenii creşte de la 216 pagini la 263 de pagini. Aceste acumulări cantitative se răsfrâng şi asupra celor calitative, Stan V. Cristea fiind cunoscut pentru acribia demersului istoric şi pentru exactitatea informaţiei. El îmbină fericit istoria şi critica literară, interesat atât de „înfăptuirile lui Eminescu”, umane şi spirituale, cât şi de receptarea lui, interesat, altfel spus, de om şi de creator.
Teza lui Stan V. Cristea are în vedere faptul că evoluţia omului Eminescu, sculptarea personalităţii şi a spiritualităţii sale nu a fost doar rodul lecturilor de o mare diversitate, ci şi al relaţiilor cu oamenii, al cunoaşterii directe a realităţii româneşti a timpului său.
Urmărind traseul spiritual al lui Eminescu, Stan V. Cristea îi urmăreşte trecerea prin toate regiunile româneşti, pe care, după spusa proprie a poetului, le-a bătut „în cruciş şi-n curmezişˮ, pentru a cunoaşte poporul român la el acasă, insistând asupra trecerilor prin Teleorman când însoţea trupele de teatru Iorgu Caragiale şi Mihai Pascaly.
Cei şase ani de peregrinări, cu luminile şi umbrele lor, cu locurile obscure şi misterele care-i învăluie biografia, sunt investigaţi prin recursul la documente de epocă.  Autorul opinează că trecerile lui Eminescu prin Teleorman, două la număr, vizează anul 1867, când, însoţind trupa lui Iorgu Caragiale, trece prin Turnu Măgurele, Alexandria şi Roşiorii de Vede, şi 1868, când, cu trupa lui Mihai Pascaly, de această dată, trecea prin Turnu Măgurele.
Relaţia de interdependenţă dintre Eminescu şi Teleorman, cu revelarea darurilor/dăruirilor de o parte şi de alta, este conţinută în capitolul intitulat interogativ şi semnificativ: Ce înscrie Teleormanul în patrimoniul Eminescu? E o întrebare firească, înţelegând că Eminescu a dăruit Teleormanului ceea ce a dăruit ţării întregi – opera lui exemplară, opera unei personalităţi dăruite progresului cultural şi spiritual.
Teleormanul, „aşezat definitv” alături de celelalte provincii care au interferat cu destinul poetului, a dăruit lui Eminescu respectul unor personalităţi ca Grigore G. Păucescu şi George I. Manu, sinceritatea preţuirii altora, ca Anghel Demetriescu, Dimitrie Teleor, George Seceşanu, interferenţe poetice resimţite în Scrisoarea III şi Doina, creaţiile folclorice, studii dedicate operei de George Gană, de exemplu.
Stan V. Cristea poate conchide cu mândrie că aventura identificării şi dezvăluirii legăturilor lui Mihai Eminescu cu Teleormanul, însemnând spaţiul şi oamenii săi, a fost demonstrată cu suficiente argumente pentru a convinge şi pe cei refractari sau mefienţi în privinţa subiectului. Meritul său constă în aceea de a fi înfrânt cerbicia unora care refuzau subiectul, considerându-l nerelevant, şi de a fi reuşit să aşeze definitiv Teleormanul între provinciile cu care poetul şi-a „îngemănat” existenţa şi spiritul, sporind, astfel, exegeza eminesciană cu o lucrare care-i relevă darurile de cercetător riguros. Exactitatea informaţiei, acribia, rigoarea sunt calităţi pe care Stan V. Cristea le probează de fiecare dată, elemente recognoscibile ale stilului său ştiinţific inconfundabil.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul