Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La scadenţa jubileului

        Felix Nicolau

O. Nimigean rămâne scriitorul capabil să propună multiple formule scriptice, noi sau patinate. Versatilitatea artistică şi contestarea sunt trăsăturile majore ale creaţiei lui. În prefaţa la antologia nu-ţi garantează nimeni nimic (Casa de Editură Max Blecher, 2014), prefaţă care e mai curând studiu introductiv, Mihaela Ursa descrie parcursul din underground până în mainstream a membrului Clubului 8. Teoreticiana identifică un filon caragialesc, vizibil mai ales în „ludicul autoironic”. Legătura lui cu optzecismul ar fi asigurată de spiritul frondeur, hiperlucid, dar şi romantic. Imediat, însă, grila de lectură optzecistă este contestată, pentru că poetul ieşean este mai mult de atât. Minimalismul expresiei, cu conţinut maximalist, totuşi, „tradiţionalismul înţelegerii poeziei ca fenomen originar şi modernismul experimentalist”, cu recurs frecvent la textualism s-ar concretiza în coduri rupte, furii neputincioase şi scârbe violente. Rupturile „aproape dadaiste” se îmbină cu fluenţa de tip şaizecist, remarcă Mihaela Ursa. La acestea s-ar adăuga „tema ratării şi a neputinţei de a scrie” (comună optzeciştilor). Concluziile introducerii sunt provocatoare: scriitorul ar fi un romantic târziu dacă nu ar fi retractil, un neoexpresionist, „dacă n-ar avea pusee afective”, un douămiist, „dacă n-ar scrie sub presiunea unei enorme biblioteci”, un textualist, „dacă n-ar lega poezia de conştiinţă şi adevăr”. Aşadar, „un clasic al contradicţiilor”?
Că O. Nimigean are o hiperconştiinţă poetică, ŕ peu prčs demonică, se vede din titlul oximoronic al volumului din 1992: scrieri alese. debut. Vâna este şaptezecistă – dacă tot ne străduim să-l categorisim −, soresciană, în timp ce titlurile sunt levantine, cărtărescian pastişatorii: Pe care autorul l-a început, ci griji şi năpăşti, ce vei vedea, nu i-au îngăduit să sfîrşească. Debutul era spectaculos anti-sentimental, dar romantic prin witz: „sub patrafirul unui sentiment ca iubirea/ ar creşte ochi albaştri în ziduri// sudoarea fetelor ai putea-o lua/ drept aura unor semizei” (patmos). Apocalipsa nimigeană era încă burlescă: „să nu te miri dacă ai să vezi papagali coloraţi/ pe umerii oamenilor politici/ să nu te miri dacă preşurile din faţa apartamentelor/ au imprimate pe ele inimi” (să nu te miri). Doar unele răbufniri dezambiguizate anunţau lehamitea ce va să vină: „afară e ceaţă – atît/ sînt sătul de entuziasme pînă la gît” (***). Aş tot scrie despre inventivitatea şi inteligenţa atât formale, cât şi de conţinut ale acestui excepţional debut, dacă aş avea spaţiu.
Week-end printre mutanţi, 1993, este dedicat memoriei lui Călin Nemeş, „erou al Revoluţiei române din 1989, mort de scârbă în 1993”. Întotdeauna fundamentul satirelor lui O. Nimigean va fi unul tragic ori disperat. Deja săgeţile sunt direcţionate în ochiul de bou al ţintei. Primele victime sunt criticii („să mă declare N. Manolescu genial, ca pe Viorel Padina”), dar şi politicienii cu faţă nouă ori sistemul preluat de securişti („Să-l împuşc pe Ion Iliescu./ Să mi se spargă dinţii la poliţie; să intru în puşcărie; să/ mă fută hoţii în cur./ Să-mi abandonez familia. Să mă abandoneze familia/ Să profeţesc Noul Ierusalim./ Să trec la islamism” − În loc de „În loc de prefaţă”). Substanţa poetică devine una a derutei şi a confuziei valorilor. Meşteşugul (drogul retoric) iese la rampă − un „ospăţ de metafore”, cu bucate de calitate, iar poeticitatea conferă muzicalitate unei scriituri ce atinge uneori virulenţa din poemele lui Haşdeu: „păpădii negre zumzăitoare par becurile înconjurate de ţânţari” (banda I) (când mă gândesc ce carieră avea să facă păpădia în poezie, de la Şerban Axinte la Adrian Diniş). Acum irup şi procedeele/structurile neoformaliste, ingambamentul, sonetul, monorima, trioletul, versos de cabo roto, evidenţiind raţionalitatea creatorului.
În 1999 apare un nou titlu ironic la adresa delicateţii poetice, macedonskian în tuşă: adio adio dragi poezii. Şi aici există un incipit hors concours. Valenţele sunt ameninţător-premonitorii: „vi se va provoca în permanenţă trecut. Vi-l vor băga în memorie pînă veţi uita viitorul”. Se deduce că una este memoria, alta paseismul. Valurile intertextuale vor sta sub semnul labirintului kafkian – aici „nimicuţul abisuţul neantuţul” (sînt permise toate licenţele). Poezia este o încercare de evadare din Danemarca închisorilor concentrice. Voyeurismul unui daimon gnostic aminteşte de eminescianul Demonism: „captiv al speciei/ pentru amuzamentul lui Dumnezeu voyeurul/ mă mişc mănînc mă-mperechez dorm” (nu ştiu de ce ar trebui să mulţumesc).
Aici este inserat Disketobolul, ciornă a primului manifest programatist în care, dincolo de ironie şi dezamăgire, se întrevede iritarea provocată de experimentul extrem: „Salutăm poetul-reţea!/ Conectează-te!/ Amplifică-te!/ Ubicuizează-te”. Luciditatea e dureroasă, organul suprem este ochiul de cyborg cu dotări de obiectiv sofisticat: „Vreau ochi reglabili ochi sinteză pentru macro/ şi microunivers ochi focalizînd din toate unghiurile/ atît de puternici încît să-mi transfere în creier/ orbitoare peisaje cosmice” (fiara mă iubeşte).
Din ce în ce mai puţin trimbulind, tot mai aspru antiarmonic, arghezian, poetul introduce ciclul Ultimele sonete închipuite ale lui O. Nimigean în traducerea imaginară a lui O. Nimigean: „Să crîşc, să crăp în prăzuliul smîrc,/ Dar să nu-ncep cu dracul nici un tîrg!”. Voiculesciană este doar dârzenia respingerii compromisului.
Planeta 0 (un bruion), Junimea 2002, anunţă din titlu scepticismul etic. Volumul funcţionează ca un jurnal şi versurile se revarsă în debit de proză. Plecarea se face de la peronul realităţii, pentru a se urca apoi treptele poeticului. Ambiguizarea nu ajunge niciodată la desemantizare. Poetul vrea să ia atitudine, el nu adoptă calea apofatică, dar nici pe cea a impersonalei analize a discursului.
În Nicolina Blues, Cartea Românească, 2007, poezia îşi reintră în drepturi. Oricât cultism şi livresc s-ar găsi aici, textele nu-şi pierd niciodată savoarea. Aplombul, umorul, sarcasmul şi lehamitea şfichiuitoare formează o cocă care creşte vertiginos, fără drojdii stilistice falsificate. Soluţiile formale sunt multiple şi piperate. Mirarea este: cum de reuşeşte Nimigean să facă spectacol din dezamăgire? Poate pentru că e dezamăgit de oameni, dar nu de iniţialele idealuri? „am căutat bărbaţi şi femei ca să legăm o crîncenă prietenie/ o prietenie a contemplaţiei neclintite/ abis oglindind abisul” [enantiodromia (fragment) – un prolog].
Vivacitatea acestei cărţi, care este mereu în pericol de afectare culturală ori de prea evidentă implicare etică, este asigurată de dibacea împletire a infinitezimalului cu grandiosul, dar şi din jongleriile livreşti. Cultura nu este un steag înfipt în pălărie, ca la alţi literaţi. Titlul consideraţiilor concluzive – Poezia şi corelativul ei obiectiv, rapiţa – spune tot. Dar mai ales aici se vede înţelegerea complexă a actului poetic prin diferenţierea între Rede şi Gerede (vorbire şi vorbărie), dar şi prin aprecierea corectă a ceea ce i se cuvine şi ce nu publicului.
O. Nimigean este un vrăjitor cu un cod poetic cu patină de Bushido, dar care ştie să fie actual prin intensitatea trăirii şi exuberanţă intelectuală. Pretenţios, dar liber de infatuarea propriei maniere, el păstrează mereu deblocată artera care transportă fluidul vital dinspre Urphänomen.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul