Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Irepetabil

        Iulia Cristina Frînculescu


(fragment din romanul Omul căruia i s-a furat cerul, în curs de apariție)

Bărbatul deschise geamul camerei. De afară venea un aer de mare sărată şi caldă. Era mijlocul zilei, iar toamna blândă cu irizări arămii şi trotuare măturate de frunze îi dădea poftă de viaţă. Îi era foame. Nu ştia ce să facă mai întâi. Să trăiască sau să mănânce. Îi stăruia în minte imaginea ei, femeia care îl vizitase cu o zi în urmă. Nu o cunoştea, nu ştia de unde vine, nu înţelegea ce vrea de la el. Părea străină de locurile acelea. Arăta a femeie de munte, cu obrazul roz, curat şi atins doar de soarele înalturilor. Delicată, îmbrăcată într-un palton lung şi negru, nu tocmai în tendinţe şi destul de gros pentru o vreme atât de prietenoasă, palton ce o făcea să pară o adolescentă, s-a debarasat repede de el, şi-a plimbat degetele peste masa din camera de zi, a făcut un fel de tur al încăperii, privind atentă cele câteva piese de mobilier pe care bărbatul le avea în casă, după care s-a aşezat pe fotoliul lui preferat, cel de lângă terasă. S-a lăsat pe spate, iar picioarele i-au rămas atârnate pe marginea fotoliului, ca într-un balansoar. Tăcerea să fi durat câteva minute, timp în care întrebările luaseră forma unui vârtej în mintea bărbatului, iar camera s-a prins, ca o gânganie nefericită, într-o pânză de păianjen, prin care bărbatul desluşea cu greu ceea ce se petrecea cu el şi în faţa lui. Se aşeză pe un scaun, sperând la o lămurire a tainicei vizite. Femeia se purtase straniu chiar de la început, intrase direct în casă, fără să spună nimic, aproape că îi ocolise privirea, părea că ştie bine unde se află, deşi nu îl vizitase niciodată. Cum nimerise atunci la el acasă? Ce căuta ea acolo în faptul nopţii?
Dintr-odată, tăcerea se rupse, dând drumul bărzăunelui agăţat în pânza de păianjen. Femeia l-a privit, cu ochi mari şi goi, întunecaţi, şi i-a spus:
− Mă cheamă Rucsandra. Tu eşti Tudor. Ai o casă frumoasă.
Din nou, linişte. Apoi trei vorbe fără sens.
− Marea. Luna. Soarele.
Acum privea pe geam dansul valurilor. Era deodată încruntată şi tristă, îşi aranjă rochia de culoarea vişinei, cu un gest scurt, care, îşi spuse Tudor, părea a-i fi caracteristic. Era pesemne sprintenă şi agilă, o ciută venită din adâncul pădurii. Rucsandra, cum tocmai se prezentase necunoscuta, se aşeză picior peste picior, lăsa impresia că îşi adună gândurile în timp ce se concentrează asupra posturii corpului. Gesturile trădau însă tulburare, nelinişte. Apoi, dintr-odată, se ridică din fotoliu, se ghemui aproape de genunchii lui, îi prinse mâinile într-ale sale şi spuse repede, fără să cugete, câteva cuvinte pe care bărbatul nu le înţelegea nici acum, cu toate că le întorsese pe toate părţile noaptea trecută şi după ce avusese la dispoziţie o întreagă dimineaţă de meditaţie obositoare pe aceeaşi temă.
− Sunt eu, uită-te în ochii mei. Este singurul lucru pe care nici cel mai bun chirurg plastician nu îl poate schimba. Expresia ochilor mei, lumina şi întunericul din ei.
− Ce spui?...
Un alt gest rapid a încheiat confesiunea aparent negândită, femeia ridicându-se în picioare şi pornind către uşă. Îşi îmbrăcă paltonul, iar la plecare îl privi pe Tudor din nou. Şi atunci s-a întâmplat încă un lucru neobişnuit. Bărbatul zări clar, pentru o clipă, în urma femeii, o iarnă albastră. Aerul deveni neclintit, imaculat, iar albul prăpăditor îi împrumută celei ce tocmai ieşise din casă un aspect de martiră, de înger cu faţă impecabilă şi ochi neîntinaţi. Brusc imaginea iernii dispăru, gluga paltonului negru acoperind bine mosorul de gânduri, chipul de cleştar cu privire adâncă trecuse deja de cealaltă parte a nopţii.
„A ajuns unde trebuia, în casa mea”, îşi spuse Tudor, în timp ce îşi pregătea masa de prânz. Căci viaţa lui urma un drum al misterelor, era o luptă cu neştiutul, cu ascunzişurile minţii omeneşti. Şi totuşi, în cazul Rucsandrei, cel puţin în momentul de faţă, bărbatul nu simţea nevoia să investigheze, să caute. Nu simţea mirosul pericolului. Vroia să ştie mai multe, dar nu forţat, ci în mod natural. Era o taină care se cerea dezvăluită cu blândeţe, de la sine, fără grabă. Tudor avea răbdare şi nu se interpunea sorţii în mod voit, aşa cum făcea zi de zi în meseria sa. Aştepta o nouă vizită a celei care îl confruntase cu zonele umbroase, ascunse, ale fiinţei sale. Bărbatul echilibrat, raţional dădea piept cu iraţionalul. Şi, în mod neaşteptat, acest lucru nu îl speria.


2

Iarna se prăbuşise pe acoperişul instituţiei. Tăcută. Trasă într-o lumină bolnavă, albastră şi melancolică. Asemenea oamenilor. Clădirea cu ferestre mici, acoperite toate de zăpadă caldă. Moale şi deasă. Ciorile o salutau în zbor, croncănind trist, poporul alungat de pe turlele bisericilor. La ultimul etaj, o lumină se aprinse sfioasă. Galben-aurie, în iarna regală. Pustietate de ţurţur, absenţă cu stele încă nestinse. Trezeşte-te la viaţă! Luminează! Rucsandra se trezi brusc. Avusese pesemne un coşmar.


***

− Psihicul este singurul care se reface prin el însuşi. Se vindecă fără ajutor, singur. Însă eu plângeam atunci privindu-vă cu disperare. Ceream cuiva să mă ajute. Şi nimeni nu putea asta.
− Dar cineva te-a ajutat, răspunse Tudor, zâmbindu-i blând.
− Nimeni însă nu mi-a luat vinovăţia, continuă Rucsandra pentru sine, părând că nu îl aude. Mă simt vinovată că îmi curge sânge prin vine, o perpetuă remuşcare mă macină. Că te împiedic să faci unele lucruri, că mă împiedic pe mine să fac altele, sunt victima perfectă. Nu mă pot învoi cu inacceptabila mea condiţie. Rugăciunea nu mai are efect. Niciuna nu este ca prima. Totul scade în intensitate, totul se domoleşte. Doar moartea... Femeia bătrână şi obosită, cu basma prinsă sub bărbie, ca în zona Olteniei, s-a întins la umbra unui copac şi doarme pe pământul călduţ...


***

După-amiaza fusese dulce. Urmărise un film. El îi dădea târcoale.
− Pe atunci eram o posibilitate atrăgătoare pentru tine, o necunoscută. Acum sunt doar eu. Eram o stea.
− Acum eşti o galaxie... Ce femeie frumoasă eşti astăzi! Crudă şi ascuţită!
Cel mai mult îi plăcea când avea atitudinea aceea de lasă-mă-n pace, nu am chef de tine, de lume, de viaţă. Eu şi cu mine ne suntem de ajuns. Nu e loc de alţii. Să plece pământul, să intre în gaura neagră de unde a ieşit acum mii de ani. Atunci stârnea animalul de pradă din el, îi venea să o urmărească pe câmp ca pe o căprioară, deşi ea se preschimbase într-o leoaică ce nu se temea de moarte, ci mai degrabă de lipsa acesteia, vroia să o încolţească, să îi vadă privirea dispreţuitoare. Să o privească cum îi râde în faţă.
− Sunt de atâta timp aici. Ce-ar fi să fac ceva nebunesc? Să mă duc acasă? Voi deschide cerul să îţi spun bună-dimineaţa.


***

Sigur locuiesc o mulţime de oameni în mine, îşi spuse scriitoarea. I-am cunoscut, iar acum ei trăiesc în acest bloc care se numeşte corpul meu, mă salută dimineaţa şi seara. După care îşi văd de viaţa lor trecută sau viitoare. Eu încerc să îi aduc în prezent, dar prezentul le repugnă. Fug de el ca de dracul. Într-un fel, le dau dreptate.
Oare mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu mine cea de acum zece ani? M-aş recunoaşte sau m-aş privi ca pe o străină, m-aş îndrăgi, am sta de vorbă, ne-am plimba prin pădurea de mesteceni? Eu tânără. Cu zâmbet prietenos şi privire neatinsă, pe Rucsandra de atunci mi-o amintesc cuceritoare. Avea o frumuseţe apropiată şi dezmierdătoare, al cărei tumult interior se liniştea sub gingăşia gesturilor. Ochii brun cărbune, schimbători precum blana lupilor cenuşii, când mai închişi, aproape negri, când fumurii, păreau două lumini de pădure aprinse sub o frunte înaltă, ca o turlă de biserică rusească, ce se avântă şi se curbează cu delicateţe către cer, fără să-l străpungă; Rucsandra îşi deschidea cu seninătate mintea şi sufletul spre cunoaştere şi viaţă. Înmugurea asemenea florilor de stâncă, ce rezistă în condiţii vitrege fără apă proaspătă.

Florile galben aprins creşteau printre rocile sterpe. Creşteau fără a fi stropite sau altoite, ori îngrijite în vreun fel. Împodobeau coastele şi bolovănişurile versanţilor, croindu-şi calea cu îndrăzneală şi încredere, pictând munţii sobri în culoarea lor vie; nimeni nu ar fi ghicit că suferă în strâmtoarea în care se născuseră, trăiau şi aveau să moară. Splendoarea lor, armonia şi pedeapsa timpului.

Tânăra îmbrăcată într-un flanel alb, de mohair, cu părul de castană întunecată răsfirat în vântul uşor, de primăvară solară, fără un nor pe cerul scăldat de soare. Era fericită, da, putea spune asta, şi o spunea prin ochii aprinşi şi fruntea luminată, prin trupul suplu, vioi. Mergea ca şi cum dansa, un dans de existenţă fără îndoieli metafizice, trecea printre oameni precum o scânteie de cosmos, adăpostind atâta speranţă şi vis, încât ceilalţi se apropiau de ea încercând să simtă razele soarelui. Cânta muzica bucuriei simple, binecuvântate, de pe buzele zâmbitoare se desprindea zumzetul sufletului care nu mai încape în trup, se rupe de carne şi umblă pribeag spre întâlnirea cu alte suflete, pe care să le atingă, să le mângâie, să le vindece.

Scriitoarea îşi făcea bagajul cu atenţie, aranjând bluzele, fustele, pantalonii şi rochiile pe culori. Se oprea asupra fiecărui moment cu bucuria pe care ţi-o dau momentele irepetabile. Simţea plăcerea plecării, plăcerea revenirii.


***

− Urmează o suferinţă! Pregăteşte-te! Şi acum ce aştepţi?
− Aştept să moară.
Dar moartea nu vine la comandă, ca o prietenă pe care o inviţi la o cafea. Se lasă mai degrabă aşteptată precum o femeie frivolă, se ascunde, te pândeşte, te joacă pe degete, te zgârie cu unghiile roşii sânge. Râde de cei ce vor să moară mai repede şi le pregăteşte o moarte lentă, ca o ţigară ce fumegă în scrumieră.
− I-am făcut bagajul. Nu aştept decât să îşi dea sufletul. Are perna lui, prosopul curat şi jucăria preferată.
− Şi ce dacă i-ai făcut bagajul, mie nici că-mi pasă. Să aştepte la rând!, spuse moartea, dându-şi ochii fardaţi peste cap.
− Cât să aştepte? O oră, o zi, o săptămână?
− Nu ştiu, nu ştiu. Nu insista! E doar un ghemotoc pufos. O minge. De ce să-l împing în hău atât de devreme? Mă pot juca şi eu cu el. Se pare că alungă stresul.
Îl mângâie cu mâini de gheaţă şi animalul tresare sub atingerea ei, deschide ochii pe jumătate, privindu-şi clar prietena, cerându-i fără vorbe să îl scape de moarte.
− Nu vezi că e aproape dus. Ce să-i fac, să-l răcoresc puţin sau să-l mai las?, întrebă moartea printre dinţi. Să beau un ceai cu gheaţă mai întâi... Apoi mă hotărăsc.
Animalul se ridică din locul său, de pe pat, măsoară distanţa până la pământ pe care ar trebui să o parcurgă, se prăvăleşte greoi pe covor, cu paşi nesiguri se îndreaptă apoi spre terasă, unde se întinde ca o cârpă pe gresia răcoroasă, cu burta lipită de piatra rece şi capul în prelungirea corpului. Îmbrăţişează pământul cu viaţă. Inspiră aerul cu huruituri de locomotivă.
− Are instinct de supravieţuire. Blana asta e mai ceva decât tine. El încă mai fuge de mine. Se teme. Haide, vorbeşte, fiinţă muritoare. Taci ca o proastă...
− Nu am ce să spun.
Femeia se aşază pe jos, lângă animal, lângă burta sa ascitică, şi plânge ca o orcă. În derută, urlă, tresare, chiar dacă el nu o mai aude. Şi plânsul devine în câteva minute din cale spre vindecare boală, nu o calmează, ci o azvârle şi pe ea jos, pe gresie. O zguduie ca un cutremur. Se apleacă în genunchi şi îi sărută urechile maronii, catifelate, îi atinge cu buzele capul încăpăţânat de motan regal, îl sărută o dată şi încă o dată. Nu mai vreau nimic, nu mă înţelegi, moarte, nu mai simt nimic, crede-mă, în afara durerii, de acum nu mă mai opresc în nicio gară.
− Taci din gură, femeie! Te aud vecinii, mârâie moartea. Uite, vă las în pace. Deocamdată.
Ce se întâmplă în lumea tăcerii, se întreabă femeia, uitând pentru o clipă de ameninţarea genunii. Universul poneilor cu coadă albă ce duc în spinare copii răsfăţaţi, viaţa pisicii negre decolorate de soare, care toarce şi se freacă de picioarele mele, drumul durerii fără voce, animalul care îşi pierde blana şi carnea şi rămâne doar oase, i se topesc perniţele maronii şi rămâne cu gheare de uliu. Pisica se transformă în vultur alb...
Rucsandra se ridică de la pământ, trage perdelele şi strigă nimănui:
− Nu, nu pleca, te rog. Fac tot ce spui tu. Vino înapoi, moarte!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul