Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Povestiri cu Nino Stratan

        Șerban Tomșa

Ninge la Iasnaia Poliana
Este zăpadă cu soare. Acoperișurile sclipesc, strașinile șiroiesc, oamenii calcă într-un fel de piftie alburie, care se risipește în jur și îi stropește pe ceilalți trecători.
− Bătrâne, oftează Nino, privind pe fereastră, nimic nu mă deprimă mai mult decât peisajul ăsta. Auzi tu, iarnă cu soare!
− Ehe, la Iasnaia Poliana nu vezi așa ceva, spune un student, specialist în literatura rusă. Chiar dacă iese uneori puțin soare, zăpada nu se topește și nu e floșcăiala de aici. Cred că acum la Iasnaia Poliana ninge ca-n basme.
− De ce nu putem să fim și noi, bătrâne, acolo?, întreabă Nino.
Ies la spălător. Din ușă îl văd pe Miodrag, sârbul care e de serviciu azi la poartă, şi mi se pare că e abătut. Știu că e cardiac și mă duc la el.
− Ți-e rău, bătrâne?, îl întreb. Iar te doare inima? Pot să fac ceva pentru tine?
− A, acum nu mă doare, bătrâne, nimic. Mă gândeam și eu, ca prostul, cum ninge la Iasnaia Poliana.
La întoarcere, dau peste Emil.
− Bătrâne, îmi spune Emil, am băut o votcă ardeiată cu Serghei și mi-a povestit rusul cum ninge la Iasnaia Poliana! E o nebunie, bătrâne, cât de frumos poate să viscolească acolo!
Mă îmbrac și ies către stația de troleibuz din fața Operei. Locuiesc la parterul căminului studențesc 6 Martie, lângă Facultatea de Drept. Pe alee mă ciocnesc, neatent, de Ionică Banu, un coleg mai mare.
− Ce faci, bă?, mă întreabă el mirat. Unde te duci așa chitit?
− La Iasnaia Po... Mă duc până la facultate să-mi iau noul orar. Că s-a schimbat și...
Umezeala e deranjantă. Pătrunde, prin pantofi, până la glezne. Soarele ți se vâră în creier. În stație văd o tânără brunetă, cu un păr lung, intrându-i în ochi. Își mijește ochii, ca și mine, pentru a putea suporta violența luminii. Îmi zâmbește încurajator.
− E o aiureală, zic eu. Dar la Iasnaia Poliana ninge frumos.
Expresia fetei se schimbă brusc.
− Poftim?, întreabă ea.
− Ziceam că la Iasnaia Poliana ninge foarte frumos. Acolo iarnă!
Necunoscuta se precipită către autobuzul care a sosit și care nu este și al meu. De pe scara mașinii îmi mai aruncă o ultimă privire, îngrijorată.


Ca într-o povestire de Saroyan

Zilele astea mi-am amintit de cehoaica Renata Tomanova.
Am văzut-o prima și ultima dată prin anii ’80, când juca într-un turneu de tenis organizat la Brașov, iar meciul era transmis de Televiziunea Română. Avea un stil grațios de a lovi mingea și o eleganță pe care n-am văzut-o la multe jucătoare. Arăta dumnezeiește și aveam impresia că dansa pe teren. Îi văd și acum genele lungi şi privirea smerită, de mimoză ispititoare. E de ajuns să spun că Sharapova îmi pare, azi, ştearsă în comparație cu ea. O priveam cu gura căscată, precum Ionică cel Prost al lui Creangă. Tomanova se lupta cu Virginia Ruzici, căreia îi era superioară, dar arbitrii, imparțiali ca toți românii, o furau ca în codru. Mingile lui Ruzici care ieșeau cu două palme afară erau considerate bune, iar Renatei îi dăduseră lacrimile şi mie îmi era rușine că suntem nişte gazde atât de necioplite. Mai târziu, la un concurs organizat la Praga, cehii s-au răzbunat și ne-au pârlit și ei bine la gimnastică, depunctând-o nedrept, cu răutate, pe Nadia Comăneci. Până la urmă, Renata a renunțat să mai lupte, și-a luat rachetele şi a părăsit arena, în fluierele admirative și batjocoritoare ale mârlanilor. Pe urmă n-am mai auzit nimic despre ea. Bănuiesc că a făcut o afacere bună, măritându-se cu un miliardar de dincolo de Cortina de Fier.
Peste patru-cinci ani aveam să-l cunosc pe Nino, cu care pierdeam ceasuri în șir, flecărind prin căminele studențești din 6 Martie și Grozăvești. Uneori discutam chiar tâmpenii.
− Bătrâne, l-am întrebat într-o noapte când peste București se cernea o ninsoare deasă, ai văzut-o vreodată pe Renata Tomanova?
− Am văzut-o, bătrâne, a oftat Nino. La meciul ăla cu Ruzici... Știi ce am făcut după ce s-a întrerupt mişeleasca luptă? M-am dus, bătrâne, și m-am îmbătat cui, într-o cârciumă ordinară.
− Mda... ai făcut un gest de solidaritate, am spus, știind că Nino nu obișnuia să bea din cauza depresiei pe care o avea încă de pe atunci.
− Bătrâne, cârciuma era în Ploiești, dar votca era rusească, așa cam ca într-o povestire de Saroyan.
M-am uitat pe fereastră, viscolul se întețise și i-am zis lui Nino:
− Bătrâne, mergem să bem ceva în amintirea Tomanovei?
− Sigur, bătrâne.
− Bem o votcă rusească. Așa, ca într-o povestire de Saroyan.
Până la urmă n-am mai băut nimic. Ne-am plimbat cu capetele descoperite, prin viscolul nebun, din Grozăvești până în Cotroceni și înapoi.
Ca într-o povestire de Saroyan.
Sau poate una de Salinger.


Persona

Se apropia Crăciunul. Nicolae Manolescu dăduse un interviu în România liberă și îl pomenise și pe Nino. În așteptarea ziarului, Motanul, cum îi ziceam eu lui Nino, m-a ținut treaz toată noaptea. Am flecărit, am fumat și am făcut clasamente: cei mai buni poeți, cei mai valoroși prozatori, critici literari și profesori universitari. I-am trecut în revistă, de asemenea, pe cei mai slabi în fiecare parohie. Niște celebrități de atunci ocupau primele locuri. N-am băut nimic, fiindcă depresia îi dădea lui Nino o senzație de teamă permanentă, iar alcoolul îi accentua starea asta. Făceam propuneri, dezbăteam îndelung valoarea sau tâmpenia celor numiţi și, când ajungeam la un acord, iar ordinea „candidaților” era stabilită, Nino lua repede pixul și scria clasamentul pe o hârtie. Cred că a păstrat mulți ani foile alea. S-a făcut dimineață și am mers la chioșcul de ziare. În interviul său, cunoscutul critic literar îl numea pe Nino „minte strălucită și poet foarte talentat”. Amicul meu era în al nouălea cer. Năuciți de oboseală − nici nu mâncasem nimic −, am plecat apoi la Cinematecă, unde rula Persona lui Bergman. Am văzut filmul acela într-o stare de amară și dureroasă amorțeală. Imaginile se derulau cu lentoare în fața ochilor noștri, dar, din pricina nopții pierdute, nu pricepeam mare lucru. În plus, în film erau introduse niște secvențe reale, cu preoți budiști care își dădeau foc. Privind scenele respective, aproape că leșinam. Ne-am întors la cămin cu mințile risipite.
A doua zi, la cursul său, Eugen Simion ne-a spus:
− Această temă apare și în filmul lui Bergman, absolut extraordinar, Persona.
Eu și Nino stăteam în părți diferite ale amfiteatrului. Am întors, în aceeași secundă, capetele, unul spre celălalt. Nino avea o privire sinistră.
La seminarul care a urmat, Narcisa Forăscu ne-a zis ca din întâmplare:
− Fără îndoială că filmul Persona, care rulează acum la Cinematecă, este o mare realizare a cinematografiei mondiale.
Din nou, schimb de priviri cu Nino, care arăta de parcă încasase un pumn în plex.
În ziua următoare, Al. Piru a întrerupt câteva secunde cascada de poante − care n-aveau nicio legătură cu studiul literaturii, dar profesorul era savuros − și a rostit pe un ton serios, cu dicția lui inconfundabilă:
− Nu mă pricep eu la filme și nu mă omor după moderni, dar Persona lui Bergman e un film foarte, foarte valoros.
Eu şi Nino ne-am privit unul pe altul cu grimase de psihopaţi. Pe scări ne-am întâlnit cu filozoful Traian Podgoreanu. El ne-a oprit și ne-a spus amical:
− Băieți, duceți-vă la Cinematecă să vedeți Persona lui Bergman. Mai rulează săptămâna asta și așa ceva nu se ratează.
Când am coborât în holul de la Litere, Ion Rotaru, directorul nostru de studii, îi întreba, cu vocea lui groasă, inconfundabilă, pe câțiva colegi:
− Bă, ia spuneți-mi voi mie, e careva dintre voi care n-a văzut Persona lui Bergman? Că-l omor cu mâna mea, aici, lângă bustul lui Eminescu!
Toți văzuseră Persona și erau entuziasmați.
După o săptămână de coșmar, timp în care Nino era din ce în ce mai tăcut și mai posomorât, ieșeam împreună, abătuți, de la cursuri. Eram în holul Facultății de Litere, se făcuse noapte, afară viscolea și, în momentul în care a pus mâna pe ușă să o deschidă, Nino s-a oprit brusc, s-a întors către mine, m-a privit cu ură și a scrâșnit:
− Bătrâne, toată lumea spune că Persona e o capodoperă! Numai noi doi n-am înțeles nimic din filmul ăla.


Nici foamea nu mai e ce-a fost

Am fost un fel de artist al foamei.
Fiind bursier, în timpul liceului aveam dreptul să iau masa la cantină. Aceasta era însă situată prea departe de camera în care stăteam cu chirie. Şcoala avea şi internat, un fel de grajd în care se înghesuiau în jur de patruzeci de elevi din toţi anii de studiu. Am petrecut acolo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit. Sala aia era un fel de adăpost pentru oamenii străzii şi mi-e neplăcut să-mi amintesc ce se întâmpla în locul acela. Peste noapte, aerul devenea irespirabil din pricina fumului de ţigară şi a mirosurilor iuţi, de picioare şi subsuori nespălate. M-am mutat în centru, la un fost cizmar şi îmi venea greu să mai trec pe la cantină. Mi se părea că pierd prea mult timp cu drumul dus-întors, către şi dinspre cămin, şi cu orele în care aşteptam să ni se pună în faţă puţină apă chioară cu două cute de cartofi în ea. Erau elevi mai mari care îţi scuipau în farfurie ca să se asigure că nu vei mai gusta din ea şi conţinutul va intra în stomacurile lor. Ehe, mizeriile descrise de Dickens în romanele sale sunt parfum pe lângă ce se întâmpla în cocina aia. Aşa că am renunţat să mă deplasez la cămin, deşi hrana era plătită şi mă mulţumeam cu ce îmi dădea mama de acasă: puţină ciorbă, ouă, două copane de pui, câteva chiftele. Proviziile, puţine, se terminau marţea sau miercurea. Pe atunci se făceau cursuri şi sâmbăta. Până la sfârşitul săptămânii mă răsfăţam cu un singur ou pe zi, iar uneori cu nimic. Şi aveam câte şase ore pe zi, iar la educaţie fizică, o profesoară brunetă ne alerga şi ne întindea până scotea sufletul din noi. Nu e greu de dedus că în ultimul an de liceu am ajuns la o epuizare totală. Slăbisem îngrozitor, abia mă ţineam pe picioare şi pierdusem 90% din extraordinara mea forţă fizică, dobândită greu, prin exerciţii chinuitoare, pentru că în copilărie fusesem un copil mic şi slăbuţ. Surprinzându-mă în timp ce îmi schimbam cămaşa, un coleg, care până atunci nu suflase, ca toţi ceilalţi, în faţa mea, s-a înveselit brusc, şi-a pus limba în colţul gurii şi a spus cu mare satisfacţie: „Eeeee, te-aş cam bate la puncte!ˮ. Adevărul e că m-ar fi putut mătura cu o singură palmă, dar teama de mine îi rămăsese cuibărită în suflet.
A urmat foamea din anii de facultate. Două chiftele marinate şi un ou nu puteau asigura necesarul de calorii al unui tânăr de peste douăzeci de ani, care se ţinea cu străşnicie de toate cursurile. Aveam atât de puţini bani, încât eu şi Marin nu ne puteam cumpăra, pentru a ne suplimenta alimentaţia, decât pâine neagră şi nişte castraveţi lungi şi subţiri. Eram în sesiune, învăţam câteva ore şi atunci când mă răzbea foamea, tăiam o bucată de castravete, o dădeam prin sare şi o mâncam. Pe urmă, în timp ce liniştea învăluia campusul, auzeam un zgomot timid, de rozător înfometat: cronţ-cronţ! cronţ-cronţ! Era rândul lui Marin să se înfrupte din castraveţii salvatori. Într-o zi am găsit, într-un sertar, o pâine neagră, dublă, de care uitasem şi care se întărise ca fierul. Am aruncat-o pe fereastră, fără să mă asigur că nu e nimeni prin preajmă. Aşa se face că am lovit în cap un arab, pe care l-am întins pe burtă, pe aleea dintre blocuri. O jumătate de oră m-a înjurat omul, atât în româneşte, cât şi în limba beduinilor. Nino suferea de depresie, dar avea şi un fel de bulimie. Se scula peste noapte şi rădea tot ce era comestibil prin cameră. El şi Adrian ţineau, pe noptiera de la capul patului, câte un borcan cu varză roşie, murată. Într-o noapte-dimineaţă, pe la ora trei, doi colegi, Emil și Marius, au descins în odaie, rupţi de oboseală şi de foame. S-au gândit imediat la varza lui Nino, pe care au înhăţat-o cu mare băgare de seamă. Au ieşit tiptil pe hol, unde era lumină, şi au halit varza cât ai clipi. În recipient rămăsese doar oţetul colorat în roşu. Pe urmă, s-au gândit cum să-şi acopere fapta criminală. Marius a intrat în dormitor şi a reapărut cu un sul de coli şi o foarfecă. Ajutat de Emil, el a tăiat felii subţiri din hârtia albă şi le-a vârât în borcan, până l-a umplut. Acum totul părea în regulă. Hârtia se roşise şi părea varză sadea. S-au strecurat din nou în întunericul camerei şi au pus borcanul la loc. În momentul acela s-a trezit şi Nino şi, văzându-l pe Marius în picioare, lângă patul său, l-a rugat să-i dea şi lui borcanul de pe noptieră. Întârziatul s-a conformat, iar Nino s-a ridicat în capul oaselor şi s-a pregătit să guste din delicatesa lui. Încordaţi, vinovaţii auzeau cum Luigi desface capacul borcanului, cum furculiţa loveşte de marginile acestuia şi, în sfârşit, cum poetul începe să mestece proaspătul preparat. Clefăiala s-a întrerupt brusc. „Oooooof, bătrânelule, a oftat Nino în întunericul odăii, nici varza nu mai e ce-a fost!ˮ.


O minte frumoasă  

Cu câteva seri în urmă m-a sunat un prieten care a însemnat mult în viața mea, dar care nu m-a mai căutat de mulți ani. Foarte tulburat, mi-a comunicat că fostul nostru coleg de facultate și de cămin M.B. a murit în urma unui infarct. I-am spus că tocmai în ziua aceea îmi amintisem de el. Fusesem să încarc o butelie și îl găsisem pe patron pregătind șoriciul porcului. Bărbatul mi-a mărturisit că adusese un vânător să-i asomeze râmătorul, dar pușcașul, cam chior, îi sleise animalului ochii pe gard, orbindu-l și lăsându-l în chinuri. Atunci i-am zis omului ceea ce-mi povestise M.B. despre tatăl său. În ziua de Ignat, acesta se ducea în cotețul porcului, îl săruta și, plângând de mila lui, îl împușca în cap.
M.B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști, băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și, când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl lui M.B. a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul pregătit și a apărut, după multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M.B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M.B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând pe culme, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.
M.B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Iată ce mi-a scris un prieten comun, Valentin Emil Mușat, despre vremea în care l-am cunoscut pe M.B.:
Griguţ (un fost coleg de cămin, mai mic decât noi – n.m. Ș.T.) nu e popă, cum greşit ai înţeles tu, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire, nu știu de care, nu am insistat). E un ardelean tipic, desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui M.B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea, cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el, în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M.B. și pe Ivan. Cred că Nino (Stratan) dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și, tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului: Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.
Fază cu M.B.: la Havana, peste drum de Universitate, am mers să-și ude cu votci perechea de cizme ciocate, americane, galbene. Zăpadă multă, iarnă căministă. În bar, câțiva actori, printre ei, sigur Vasile Nițulescu. M.B. s-a descălțat de cizme și a rămas în ciorapii lui de lână groși, făcuți de ai săi la munte. Era haios în ditamai cârciuma în ciorapi, apoi a început să mănânce pahare, pe bune, le rodea ca pe turta dulce, fără să vezi niciun firicel de sânge. Și cânta superb, din Maria Tănase, Toată lumea-mi zice lotru.
Nu l-am mai văzut pe M.B. din 1981.
Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M.B. existența peste cap. Ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în Litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul