Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lumea prin lentile suprarealiste

        Monica Grosu

Impresia de imaginar spectacular, cu note de stranietate și ludice sugestii livrești, răzbate din noua plachetă de versuri a lui Daniel D. Marin, suprarealist intitulată Poeme cu ochelari (București, Tracus Arte, 2014). Volumul își revendică originile în poezia minimalist-douămiistă, reprezentată, ca paradigmă lirică, și-n cărțile anterioare: Oră de vârf (2003), Așa cum a fost (2008), L-am luat deoparte și i-am spus (2009). Destul de discret și lipsit de acel zgomot de frondă, tipic unor congeneri, Daniel D. Marin a atras atenția criticii și, prin urmare, despre volumele sale s-a scris în reviste importante din țară.
Predispus la reverii bizare, poetul se hrănește cu povești: povești pe care le inventează și în care crede, povești în care se ascunde de propriile fantasme ori fobii. Fiecare poem își poartă nonșalant ochelarii pe nas, dând curs halucinațiilor invazive ce inundă cadrele realului și ridică la rang de personaj obiecte sau vietăți pur banale. Astfel, de la castravetele cu ochelari, la doamna-bufniță și iepurele de alabastru, saltul în ficțiune nu presupune pentru poet un efort prea mare. Dimpotrivă, impresia de joacă, una fermecătoare, acaparatoare chiar, rămâne definitorie, încât s-ar părea că pentru Daniel D. Marin, literatura se transformă într-un teren de joacă, de o extremă libertate, unde îi este permis să se copilărească, prelungind „vârsta de aur” la nesfârșit.
Imaginarul poetic este, în consecință, populat de obiecte și vietăți ce împrumută comportamente umane, fapt ce estompează și mai tare granița real-ireal, ca într-un proces optic de apropiere sau depărtare, de micșorare sau mărire a obiectului aflat sub lupa atenției: „Doamna-bufniță visează că are o bicicletă/ cu care se plimbă prin visele celorlalți./ Din când în când încetinește pentru că din fire/ este foarte curioasă și dacă ceva îi atrage atenția/ se uită exact ca la un film. Acum intră/ în visul unui om care din pură întâmplare o vede./ [...] Atunci omul/ scoate din buzunar o bicicletă minusculă/ întocmai ca a doamnei-bufniță, firește, păstrând proporțiile./ Doamna-bufniță o privește fascinată și întinde/ gheara s-o apuce, dar omul îi zice: Schimb pe schimb./ Doamna-bufniță se indignează, transpiră, vociferează,/ dar în cele din urmă cedează și îi dă omului/ bicicleta ei și ea rămâne cu bicicleta minusculă în mână./ o întoarce pe toate părțile și observă/ că are o cheiță lângă ghidon. Întoarce cheița/ și bicicleta ajunge la dimensiuni normale...” (Cum a dispărut doamna-bufniță din lumea reală).
Uneori, aceste povești suprarealiste, de un comic provocator, iau alura unor calambururi, pe cât de amuzante, pe atât de ironice. De fapt, majoritatea poemelor din volum eludează convențiile (de orice fel), opresc timpul în loc sau levitează deasupra acestuia într-o încercare de autodefinire și diferențiere de comun: „Încerc să fiu eu./ Nu-mi iese./ Împrumut voci, figuri,/ uneori chiar gânduri./ Fără voie. Nu mai știu unde/ încep eu și unde încep/ ceilalți. Nediferențierea își face/ de cap în propriul meu cap” (Nediferențiatul). Printre istorioarele insolite, cu atâția eroi de basm, își face loc și această scurtă confesiune. De ea se leagă, cu fire nevăzute, și alte versuri, la fel de grăitoare, care aduc în pagină amprenta unei personalități în continuă căutare de sine (ordonare a neliniștilor): „Ieri am vrut să ajung la pacea interioară,/ dar paranoia mi-a invadat mintea” (Levitația) sau „Învăț să fiu un bun cinic./ Mă ajută să trec peste./ Cinismul de împrumut îmi/ vine perfect. În noua mea haină/ defilez calm prin societate./ Cota de popularitate/ îmi crește invers proporțional/ cu puțina îngăduință/ de care dau dovadă. Însă tot/ nu reușesc să trec peste./ Cu cinismul la vedere, trec/ prin societate ca un superb/ manechin anorexic pe catwalk” (Lecția de cinism).
Drept urmare, poezia lui Daniel D. Marin stratifică, în imagini fulgurante, realitatea interioară, alteori experimentează miraculosul, straniul, interpunând între el și lumea reală mici ficțiuni (minimaliste), un „oniric crud” (Dan Cristea). Pe lângă automobile zburătoare sau căsuțe din turtă dulce și marțipan, imaginarul acestor poeme narative nu se relaxează întotdeauna în percepții diafane, ci include și misterioase întruchipări ale grotescului, apariții hidoase ieșite din tenebrele pădurii: „nu mai visasem nimic de o lună/ apoi trei nopți la rând mi-a apărut o băbuță/ era cocoșată și culegea ciuperci/ le punea într-o desagă/ din care scotea un sendviș plin cu furnici/ mi-l întindea cu o mână tremurătoare/ eu îl luam mușcam cu poftă/ și furnicile mă invadau/ sub ochii lăcrimoși ai băbuței/ care își pocnea degetele și se strica de râs” (băbuța). Același registru al fantasticului îl ilustrează și versurile: „copilul îl hrănește cu jăratec și pâine pe vatră înmuiată în lapte/ o mușcătură el două câinele invizibil” (câinele invizibil).
Ochelarii poemelor lui Daniel D. Marin știu să fie adeseori și critici, la fel cum știu să privească, imperturbabil de calm, nu doar „peretele alb ca varul de frica lui”, ci și oamenii în eterna lor (pri)goană. Volumul de față adaugă celor anterioare mai multă reflexivitate și coerență.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul