Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Īndoiala de la colțul buzelor

        Horia Gārbea

Gabriel Gafița, Du-te departe de mine, Editura Nemira
Īn calitate de diplomat de carieră, Gabriel Gafița a renunțat să publice literatură de vreo două decenii. Īnainte de 1989 a avut vreme să publice cīteva cărți, altele apărīnd abia după 1989. Romanul Du-te departe de mine, apărut īn 2014 la Editura Nemira, ar putea resimți absența autorului din lumea literară și ar putea fi, din această pricină, nedreptățit. Sper că nu se va īntīmpla așa, pentru că este un roman cu adevărat bun, mult deasupra mediei, un roman de actualitate, scris cu pricepere și pasionant, cu eroi care captează interesul cititorilor, un volum īn care autorul nu sacrifică vreunui narcisism stilistic narațiunea. Romanul e povestea lui Eugen Ionescu (nume ilustru și banal totodată), de fapt a lui Paul Ifrim care a luat o nouă identitate la revoluția din 1989. Securistul Paul Ifrim, ca și colegul lui Titi Vrej „au murit”, cu certificate de deces īn regulă, īn luptele de stradă sau poate nimeriți de „teroriști” īn decembrie ’89 și s-au dat la fund o vreme, dispărīnd complet din aria vizibilă. Dar nu cu mīna goală, ci cu o parte dintr-o arhivă care, altfel, ar fi fost arsă ori furată de alții. Păcat s-o lași la voia īntīmplării! După o vreme, Eugen a revenit și s-a căsătorit cu văduva lui, devenind tatăl adoptiv al fiicei sale naturale, concepute ca Paul Ifrim. Vrej devine și el „domnul Vasilescu”, partener de afaceri al lui Eugen, colaborīnd cu Infotrafik SRL, firma acestuia. O firmă ultradiscretă, cum sīnt atītea pe străduțele de pe līngă Hala Traian (știe autorul ce știe!). Eugen, fostul Paul, īși continuă afacerea pentru care a fost pregătit și angajat īnainte de 1989: traficul cu arme, īn special spre America de Sud. Īi are alături pe Vrej și pe un expert īn arhive și scoate la iveală informații. Are și o secretară ce-i devine repede amantă. Toate acestea, deși consistente, sīnt fundal. Partea cea mai interesantă și mai extinsă a romanului este felul īn care Ifrim, alias Ionescu, o descotorosește, cu mijloacele lui speciale, pe iubita-i fiică de două relații nepotrivite: cea cu un papițoi tapeur și gay, pe care-l deconspiră și-l distruge pe viață, și cea cu un mai vīrstnic lider de opinie, aprig combatant pentru libertate, democrație, europenism, pe care-l demască. El era de fapt (prototipul real e ușor de recunoscut, chiar dacă amestecă și trăsături ale altor persoane de aceeași factură) fiul unui spion, agitator năimit de KGB. Marele moralist fusese el īnsuși turnător la Secu. E drept că prezumtivul socru nu descoperă chiar angajamentul real, ci fabrică unul. Dar scopul scuză mijloacele și odrasla adorată scapă de netrebnici. Puternicii zilei īi suflă personajului afacerea cu arme, īncredințīnd-o de-a gata unui om de-al lor, din tīnăra gardă. Dar, cu afacerea arhivei funcțională și cu fata liberă de belele, Eugen poate privi īnainte. Cum ziceam, o carte interesantă despre „puterea ascunsă”, bine īnchegată ca acțiune și scrisă cu talent.

Sorin Stoica, Dincolo de frontiere. Opere, Casa de pariuri literare

O seamă de tineri scriitori dintre cei mai īnsemnați ai generației lor (un cristian – editor, Cosmin Ciotloș − prefață, Marius Chivu – postfață, Cosmin Manolache, Călin Torsan și cīțiva prieteni ai lor) au reușit, din fericire, să facă rost de o finanțare AFCN, probabil insuficientă, și au rostuit o ediție aproape completă (1.180 de pagini) și bogată īn referințe critice și inedite. Ea cuprinde „opera” unui autor dispărut la 27 de ani, după ce scrisese destul de multă proză și gazetărie: Sorin Stoica. Cum știm de la G. Călinescu, moartea transformă biografia īn destin. Așa a fost cu Sorin Stoica, asemuit cu Cristian Popescu din generația anterioară (acela a trăit ceva mai mult, a scris mai puțin și avea geniu, S.S. doar talent). Marcați de prezența lui, īn mod sigur nu una oarecare, și firesc frustrați de absența lui survenită prea devreme, prietenii și colegii au făcut un gest pios, pertinent și responsabil, adunīndu-i și comentīndu-i scrierile cu pricepere și seriozitate. Să tot mori cu așa prieteni! Talent precoce, dar dispărut prea devreme, la o vīrstă la care un prozator nu poate fi mai mult decīt o promisiune, Sorin Stoica era departe de a fi un cărturar (ca și C.P., rămas īn arhiva Universității prin absențe și o exmatriculare). Īși exalta abil originea rurală (Bănești, Prahova – părinții totuși profesori), cultivīnd un limbaj frust, de intensă oralitate și punīnd ca titlu la debut Povestiri cu īnjurături. Declară că a scrie/spune „eu”/„este” īn loc de „io”/„ieste” ar fi o ostentație, paradă antipatică de limbaj elevat. Cu timpul, desigur că maturitatea l-ar fi făcut să renunțe la asemenea fronde ieftine, dar n-a fost să fie. Generația 2000 numără destui poeți subtili și numeroși critici, cei mai mulți universitari, cu un nivel īnalt al cunoștințelor și competenței. Īn cadrul acestei generații, pata de culoare reprezentată de opera lui Sorin Stoica se va estompa. Va rămīne īnsă, ca mărturie a unei virtualități, această ediție și, desigur, gestul admirabil de recuperare al celor care au alcătuit-o.

Ciprian Măceșaru, Debaraua cu simțuri, Editura Tracus Arte

Poet subtil, cum īl arată cele patru volume anterioare, Ciprian Măceșaru se decide să intre, dar nu ca să facă ordine, īn „debaraua” cu simțuri și cu versuri depozitate de-a lungul vremii. Aici zac tot felul de stări, de impulsuri īncercate și abandonate, de fulgurații lirice, de scurte retrospective biografice lipsite de titluri. Textele din volum nu sīnt programatice, nu sīnt emfatice, nici „utilitare”. Sīnt, pur și simplu, poeme frumoase, expresii ale unei libertăți totale de gīndire și lipsite de orice ambiție teoretică. Dacă e vreun program (cel al lipsei de program, de teză, de structurare), el poate fi cel cuprins īn versurile: „paginile umede, lipite/ miros a mucegai./ le dezlipim cu grijă,/ dar poemul de ură din stīnga/ se contopește inevitabil/ cu poemul de iubire/ din dreaptaˮ. Acest jurnal de obiecte lirice prea bune pentru a fi aruncate, prea puțin utile pentru a fi păstrate impresionează prin directețe și bunul gust care īi este consubstanțial autorului. Poetul e un senzual care nu-și poate refuza raționalitatea nici atunci cīnd se abandonează contemplării jurnalelor depozitate īn debara. De-aici rezultă o tensiune care motivează cititorul.

Valentin Busuioc, Orașul văzut prin oglindă, Editura Tracus Arte

Un rafinament al viziunilor suprarealiste, ca un parfum discret, impregnează poemele lui Valentin Busuioc. Autorul se identifică nu doar cu imaginile sale, ci și cu mediul fizic al scrisului, se constituie ca o prelungire a cărților lui: „de la un timp a dat norocul și peste mine/ am albit/ semăn tot mai mult cu hārtia de scris/ īn sfārșit zăpada are miros/ aerul are gust de flori de salcāmˮ. El meditează la scurgerea timpului și la inevitabila eroziune a propriului eu, corp și spirit deopotrivă, la perisabilitatea ființei īn succesivele ei transformări. Valentin Busuioc nu ia īn tragic, dar nici īn rīs – deși o undă autoironică există īn mai toate textele – aceste modificări ale sinelui, pe care le observă cu sensibilitate și le comunică subtil. Chiar versurile: „cu cīt le citești mai mult/ cu atāt li se subțiază cernealaˮ. Pīnă și puținele texte care nu sīnt scrise „la persoana īntīi” se referă la efectul scurgerii timpului, la eclipsare și coborīrea īn crepuscul cu o anumită voluptate a observării unor nuanțe invizibile īn lumina puternică și īn vivacitatea asociată miezului de zi. Prin īnaintarea īn vreme, eul cīștigă dreptul la satisfacția rememorării și se adīncește īn ea. Acest „īmbătrīnim, Grivei” al lui Valentin Busuioc, un fel de aniversare lirică a trecerii la prefixul „cinci” care va surveni curīnd, este un volum al maturității, nostalgiei și mai ales este un volum plăcut lecturii.

Nuța Crăciun, Cuvinte de īmblānzit māinile/Palabras para domar las manos, Editura Eubeea

Inevitabil, cărți bune – mai ales de poezie − trec pe līngă noi fără să le putem observa. E ca un pescuit īn care fiecare captură ne duce cu gīndul la peștii care au trecut invizibili pe līngă cīrlig. Din fericire, cartea Nuței Crăciun, o autoare mai puțin cunoscută prin īmprejurarea că trăiește īn Spania, a ajuns pīnă la mine, tipărită la o editură discretă īn limba īn care scrie autoarea și cu traducerea versurilor de Janina Sfetcu īn limba spaniolă. Poemele Nuței Crăciun au, deopotrivă, forță și feminitate. Poeta vorbește despre „jurnalul meu cu iluziiˮ, dar sīnt iluzii īn care crede sau cel puțin īși dorește să le ia drept realitate, le construiește ca īn visele acelea plăcute īn care crezi că poți construi o realitate īn termenii onirici. Multe dintre texte sīnt poeme de dragoste care au o finețe aparte și deschid, īn modul lor lapidar, voit lacunar de exprimare, căi spre o benefică profunzime: „ciorapul lunecă pe glezna luminii/ desculță noaptea se scutură de tristețe/ ca un porumbel după ploaieˮ. Nu toate poemele denotă aceeași privire spre abis, unele sīnt miniaturi intimiste, dar toate sīnt lucrate cu grijă și denotă bun-gust. Sentimentele bune fac literatură proastă, cum se știe. Nuța Crăciun reușește să colecționeze sentimente bune și imagini frumoase fără a trivializa poezia, ocolind cu naturalețe kitschul. Unele finaluri melancolic-luminoase flutură sub adierea poeziei mari. Astfel, un „loc gol” păstrează, īn absența pe care o marchează, personalitatea celui absent: „dar peretele la care mă rog/ are tristețea lui// locul tău rămīne gol/ nemișcat/ cu īndoiala īnflorită/ la colțul buzelorˮ.

Cristina Ștefan, Spiru Haret și īnvățătorii, Editura Didactică și Pedagogică R.A.

Lucrarea este un studiu despre concepția lui Spiru Haret, ministru al Īnvățămīntului pasionat de domeniul său, pedagogia și organizarea instituțională a școlii, privind misiunea īnvățătorilor și directorilor de școală. Īncă de pe vremea lui, programele școlare păreau īncărcate, manualele nu erau alcătuite eficient pentru scopul lor, rolul īnvățătorului īn comunitate era controversat: trebuia să īși limiteze acțiunea la cursurile școlare sau să se implice īn educarea „maselor”, copii de vīrstă școlară și adulți, deopotrivă. Spiru Haret īși avea concepțiile lui și oarecari posibilități de acțiune practică, limitate totuși de obstacolele inerente epocii, ca și de indiferența naturală a oamenilor față de instruire īntr-o țară īn care supraviețuirea era pe primul plan, iar ingerința politicului īn īnvățămīnt la fel de mare ca azi. Cutare guvern, prin prefecți, anulează amenzile date celor care nu-și dau copiii la școală, pentru a dobīndi popularitate. Īntr-o lume care refuză școala, iar cei ce aleg cariera didactică sīnt, la rīndul lor, puși pe īnvīrteli și ancorați īn incultură, īnvățăturile ce s-ar putea extrage din activitatea lui Spiru Haret și din scrierile sale nu pot avea decīt un impact minimal.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul