Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un prozator: poetul Grigore Chiper

        Răzvan Voncu

În 1979, Mircea Nedelciu debuta editorial cu un volum de proză scurtă, purtând un titlu programatic: Aventuri într-o curte interioară. Dacă, la nivel tematic (întâmplări cu navetiști, marginali, profesiuni modeste), proza generației optzeci – a cărei poetică era deja prezentă în textele din acest volum – își propunea să se opună falsului roman politic de tip Dinu Săraru, Platon Pardău, Corneliu Leu e tutti quanti, la nivelul poeticii, miza ei era încă și mai profundă. Optzeciștii doreau, nici mai mult, nici mai puțin, decât să renunțe la proza evenimențială, bazată pe conflict, pe arhitecturi narative, pe personaje puternice. Ei doreau (și vor reuși) să mute accentul dinspre ce se povestește înspre cum se povestește.
Grigore Chiper face, însă, parte din ramura basarabeană a optzecismului. Dincolo de Prut, problema nu era Dinu Săraru, ci triumfalismul generalizat al literaturii oficiale, care înfățișa socialismul și deznaționalizarea drept mari succese și fericiri supreme. Opoziția estetică față de regimul sovietic trebuia să se materializeze într-o literatură care să evidențieze cenușiul cotidian, alienarea, violența unei societăți susținute manu militari. Și, cum propaganda literară a regimului miza, în Basarabia, mai ales pe poezie, în primul rând în poezie s-a dat bătălia literară.
Iar Grigore Chiper a fost unul dintre protagoniști. Însuși Mihai Cimpoi, retranșat acum pe poziții mai puțin favorabile optzeciștilor (din motive de politică literară locală), îl înregistrează printre primii, în capitolul Optzeciștii. Cearta dintre tradițonaliști și (post)moderni, din esențiala sa Istorie deschisă a literaturii române în Basarabia, deși Chiper debutează editorial de-abia în 1990. Însă radicalismul rupturii sale de poezia tradițională, în mare vogă în anii desprinderii Basarabiei de URSS, îl plasează în avangarda celor care promovează renunțarea la stilul înalt, la metaforă și la complicatele parabole ale cunoașterii, spre a exprima răul de zi cu zi al existenței.
Proză, însă, Grigore Chiper publică de-abia după ce se consacră ca poet, un prim volum, intitulat Violoncelul și alte voci, apărând în 2000. Nisipul de sub picioare* este al doilea volum și mi se pare interesant că, dacă nu este o întâmplare, ambele au apărut dincoace de Prut. Să însemne, oare, că autorul a preferat să se adreseze mai întâi unui public mai experimentat în ceea ce privește proza postmodernă?
În tot cazul, Nisipul de sub picioare mi se pare unul dintre cele mai interesante volume de proză ale anului 2014 și printre puținele (dacă nu singurul) care vine cu ceva nou în materie de tehnică narativă. Prozatorul nu se lasă contaminat de valul de ego-literatură, de proză a notației de reportaj a nimicurilor unor experiențe sexuale sau deviante social. Ci continuă – ducând mai departe ruptura care, în literatura noastră, începe cu Aventuri într-o curte interioară – să pună sub semnul întrebării limitele prozei și existența normelor de gen.
Sunt, dacă am numărat bine, 24 de texte în Nisipul de sub picioare (imagine care simbolizează, de fapt, cum vom vedea, permanenta deplasare a referentului), dar apartenența lor de gen este relativă. Pentru că, dincolo de diversitatea epică și chiar a formulei narative – unele sunt povestiri, altele par fragmente de jurnal, real ori imaginar –, există ceva care le unește. Și anume, tocmai acel cum se povestește, care a stat în centrul noii poetici a prozei, adusă în literatura noastră de generația căreia îi aparține Grigore Chiper. Tonul, cadența frazelor, dicțiunea povestirii, ca și un anume mod de raportare la epic sunt aceleași, indiferent dacă îl însoțim pe narator în Câțiva pași pe Champs-Elysées sau, dimpotrivă, mergem alături de el pentru Un reportaj de la țară. Autobiograficul este, de asemenea, un element care subîntinde narațiunea, semn că, indiferent de contextul literar diferit, optzecismul recurge, de-o parte și de alta a Prutului, la aceleași tehnici. Într-o literatură care a stat prea mult sub semnul solemnului, căreia i s-au impus tot soiul de eroi „tipici”, într-o societate care, și ea, eroiza mincinos pe liderii partidului unic și „clasa muncitoare”, recursul la propria biografie are un rol profilactic. Inserția autobiograficului resuscită valorile individualității și restaurează rolul artistului.
Apreciez faptul că Grigore Chiper, poet de vocație, scrie proză ca un prozator. Nici nu transferă tehnici ale poeziei în povestire, diluând și mai mult epicul prin infuzia de lirism, nici nu prozaizează înadins fraza. Aceasta demonstrează că ne aflăm în prezența unui scriitor care nu crede în prejudecata conform căreia, în proză, stilul e mai puțin important: dimpotrivă, proza este (vezi nenumărate cazuri, de la Proust la Lampedusa și de la Sadoveanu la George Bălăiță) o „batere a cuvântului în patru muchii”. Chiper găsește întotdeauna ritmul interior al frazei, astfel încât, oricât de banale ar fi întâmplările narate, oricât de puțin spectaculos ar fi epicul (conform aceleiași convingeri postmoderne că nu există întâmplări sau personaje aprioric „eroice”), textul să își țină captiv cititorul.
Ca și în poezie – dar într-un mod specific prozei –, Grigore Chiper fuge, și în prozele din Nisipul de sub picioare, de ancorarea în locuri familiare, care riscă să devină comune. În mod intenționat, epicul este plasat când la o extremitate a Europei, când în cealaltă, când în medii intelectuale, când în straturile sociale comune. Referentul se află, în consecință, într-o permanentă deplasare, singurele certitudini fiind ochiul care contemplă această deplasare și, firește, rezultatul contemplării, anume textul. Este încă un pas înainte pe drumul deschis de Aventuri într-o curte interioară: nu numai că aventurile se pot petrece oriunde, nu doar pe marea scenă a Istoriei, dar prozatorul nu mai poate fi sigur, într-o lume a simulacrelor și a comunicării rapide, nici măcar de existența unei asemenea curți interioare... Lumea este într-o perpetuă metamorfoză și chiar privirea pe care prozatorul o aruncă asupra ei declanșează această transformare. Proza nu mai poate miza pe alte certitudini decât pe acelea de natură textuală.
Avem în Grigore Chiper un prozator subtil, cu simțul echilibrului, iar în Nisipul de sub picioare o demonstrație a resurselor încă apreciabile ale tehnicilor narative postmoderne. Relativa lor uzură, pe care, cu mai multă sau mai puțină îndreptățire, au constatat-o unii critici s-a datorat prozatorilor, nu modalității în sine. În mâna lui Grigore Chiper, răsturnarea operată cu peste trei decenii și jumătate în urmă de Mircea Nedelciu își păstrează capacitatea de a produce proză de calitate.

__
*Grigore Chiper – Nisipul de sub picioare, Editura Tracus Arte, București, 2014.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul