Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Casa tăcerii, gânduri care urlă încet

        Laura Botuşan

„Odată sfârșită, viața – călătoria aceea cu trăsura pe care n-o faci decât o singură dată ce nu mai poate fi luată de la capăt, însă dacă ai o carte în mână, oricât de complicată și de încâlcită ar fi ea, poți să te înorci dacă vrei, când o isprăvești, la primele pagini, pentru a încerca să deslușești ceea ce ți s-a părut de nepătruns pentru a înțelege însăși viața.”
Dacă ar fi să sintetizez romanul lui Pamuk, aș alege cu siguranță această ultimă frază. Casa tăcerii, publicat pentru prima dată în 1983, este al doilea roman al scriitorului turc, cel pentru care a câștigat Premiul Maladari în Turcia și Prix de la Découverte Européenne, în 1991, pentru traducerea în franceză. La noi, romanul a apărut la Polirom în 2014, într-o traducere de Luminița Munteanu. Printre alte cărți ale autorului, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2006, se mai numără și: Mă numesc Roșu, Viața cea nouă, Muzeul inocenței, Romancierul naiv și sentimental, Fortăreața albă sau Cevdet Bey și fii săi.
Povestea din Casa tăcerii o pune în prim-plan pe Fatma, o femeie de optzeci de ani, care trăiește în partea de Est (asiatica) a Istanbulului, în Üsküdar, alături de Recep, servitorul și fiul nelegitim al răposatului bărbat. În fiecare vară, Fatma este vizitată de cei trei nepoți ai săi: Faruk, un intelectual, istoric ajuns în patima alcoolului, Metin, un liceean frustrat, care își dorește să plece în America, și Nilgun, o tânără cu convingeri comuniste. Acțiunea se petrece în anii ’70-’80, o perioadă destul de tensionată politic din istoria Turciei. Numele cartierului nu e, însă, întâmplător corelat cu subiectul romanului. Üsküdar se află în partea de Est (asiatica) a Istanbulului, considerată partea cea nouă, cea mai modernă, în timp ce partea de vest, pe care o regretă personajele cărții, cea „europeană”, este partea lui veche. Fatma, împreună cu nepoții săi, trăiesc tot timpul legați de trecut, de amintiri și frământări îndepărtate, parcă prinși într-o temniță, numele cartierului, la origine, însemnând chiar temniță strâmtă, casă veche.
Romanul este împărțit în treizeci și două de capitole, iar fiecare dintre acestea ne ajută să intrăm în gândurile unuia dintre personaje, asistând la monologul lor. Mi s-a părut interesant felul în care Pamuk își construiește monologurile, pentru că acestea nu sunt un simplu flux al conștiinței, niște gânduri risipite în aer, ci niște conversații imaginare cu un destinatar care niciodată nu răspunde: Fatma i se adresează răposatului soț, care i-a oferit o căsnicie plină de neajunsuri sufletești, iar Metin și Hassan se adresează femeilor iubite din viața lor. Prin aceste monologuri, Pamuk reușește să configureze un teritoriu vast, în romanul său, fără să se depărteze, însă, de perimetrul trăirilor interioare, de interiorul casei vechi ce pare să-i țină pe loc pe toți cei ce sunt legați de ea.
Traducerea este bine realizată, întrucât reușește să surprindă stilul propriu fiecărui personaj, făcându-se ușor sesizabilă trecerea de la un monolog la altul. Cu toate acestea, Casa tăcerii este o lectură sufocantă, greoaie, dar nu neapărat în sensul negativ al termenului. În primul rând, este o lectură sufocantă prin multitudinea detaliilor. Cartea e ticsită cu idei de istorie, de religie, sau de filozofie, fără a avea însă vreun scop didactic, ci pentu că toate aceste amănunte ne ajută să înțelegem mai bine personajele prezentate. E o lectură greoaie, deoarece se bazează pe un soi de proustianism. Fatma, Recep, Faruk, Metin și Hassan se află în permanenta căutare a unui timp pierdut. Casa tăcerii e, așadar, povestea unor personaje care trăiesc simultan în mai multe locuri: în prezent, în trecut, în istorie, în realitatea vieții de zi cu zi, dar și în propriile gânduri, care, însă, de cele mai multe ori, îi limitează, în loc să-i ajute să evolueze.
În decursul lecturii au fost câteva replici care mi-au rămas întipărite în minte, care ne ajută să înțelegem mai bine conflictul interior prin care trec personajele lui Pamuk. Una dintre acestea este a lui Recep, singurul personaj „obiectiv”, dacă l-am putea numi astfel, deoarece el este cel care observă dramele și critică neajunsurile celor din jur. El le surprinde defectele și condamnă tăcerea în care este obligat și el să trăiască. Observându-i pe cei ai casei veșnic îngândurați, prinși undeva în trecut, el se întreabă: „ce vedeți voi în căușul gândurilor? Suferință, tristețe, speranță, curiozitate, așteptare – rămân până la urmă aceleași lucruri și, dacă nu pui nimic între ele, mintea ți se roade singură ca o piatră de măcinat în gol”. Bezna tăcută în care este cuprinsă casa cea veche îi stârnește fiori. El dorește să se salveze, să scape de acest loc, dar îi rămâne în continuare credincios: „atunci vreau să urlu și nu pot”.
Fatma este cea care-i dă denumirea locului de casa tăcerii, casa în care a fost condamnată să trăiască o viață lipsită de bucurii, dar de care nu ar găsi puterea să se elibereze. Casa tăcerii este, pentru Fatma, locul care îi păstrează intacte amintirile, trecutul fiind pentru ea unica salvare: „închide ușa ca să nu-mi fie otrăvite amintirile, iar gândurile mele să continue să plutească până la sfârșitul lumii în această casă a tăcerii”.
Singurul personaj care își dorește să se rupă de trecut, de temeri și de neajunsurile cauzate de o familie defectuoasă este Metin, tânărul licean al cărui vis este să plece pentru totdeauna în America. Prieteniile pe care încearcă să le reia în Üsküdar cu mai mulți tineri superficiali, aparținând unei clase sociale superioare financiar, visul în care își pune toate speranțele amintesc oarecum de atmosfera romanului Marele Gatsby al lui Fitzgerald. Finalul vacanței, al vizitei la bunica lor, produce, însă, o răsturnare de situație, care-l va face atât pe el, cât și pe ceilalți să fie în continuare legați de casa pustie.
Dincolo de toate acestea, este imposibil să nu te îndrăgostești de stilul lui Pamuk: cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu. Cu fiecare carte citită, descopăr ceva nou și regăsesc ceva vechi, ceva drag mie. Amprenta autorului e vizibilă în fiecare roman al său, ironia, denudarea condiției de autor, tematizarea cititorului, autoreferențialitatea fiind doar câteva dintre punctele-cheie. Însă cel mai mult îmi place topografia cărților sale. Ai mereu senzația că te pierzi printre străduțele Istanbulului și nu o dată mi s-a întâmplat să-i citesc romanele și să-mi imaginez traseul urmat de personaje, să le pândesc cu harta în mână. Casa tăcerii e un roman greu, care necesită răbdarea cititorului, dar o lectură plină de descoperiri inedite, în care atenția acordată de Pamuk detaliilor te surprinde la fiecare pas.

__
*Orhan Pamuk – Casa tăcerii, traducere de Luminița Munteanu, Editura Polirom, Iași, 2014.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul