Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Istoria Infamiei după Grossman

        Geo Vasile

Vasili Semenovich Grossman s-a născut într-o familie de evrei în anul 1905 în localitatea Berdicev, din Ucraina, unde se afla una dintre cele mai importante comunități evreiești din Europa de Est. Își face studiile la Kiev și apoi la Moscova, frecventând cursurile Facultății de Chimie. În 1933 se transferă definitiv la Moscova, unde își publică primele lucrări, nuvele și povestiri, printre care și În orașul Berdicev, ce va sta la baza filmului Comisarul, 1967, interzis însă de KGB. Abia în 1990 a fost oferit publicului pe marile ecrane. În 1941 Grossman este trimis pe front cu misiunea de corespondent de război pentru ziarul oficial al Armatei Roșii, Steaua Roșie. Însoțește armata sovietică până la Berlin și se află printre primii comentatori ai exterminărilor operate de naziști. Articolul său Infernul de la Treblinka a servit drept probă a acuzării în procesul de la Nürnberg.
În acești ani, Grossman devine conștient de apartenența sa etnică și, confruntat cu antisemitismul promovat de Stalin, începe să se distanțeze de idealurile revoluționare în care chiar a crezut până în acel moment. În scurt timp devine un personaj incomod pentru regimul sovietic. Manuscrisul romanului său Viață și destin, ce are drept fundal istoric bătălia pentru Stalingrad, va fi sechestrat în 1961 de KGB  din cauza adevărurilor rostite răspicat despre totalitarismul instaurat de Stalin și camarila sa, precum și despre teroarea din lagărele de muncă silnică de pe teritoriul sovietic. Destinul european al romanului ajuns în Occident sub formă de microfilm va începe abia postum, în anii optzeci, văzând lumina tiparului mai întâi în limba rusă, în Franța, apoi în franceză, în Elveția și Franța, în italiană și, în fine, în limba română (Polirom, 2010) etc.
În ultimii ani de viață Grossman lucrează la romanul Panta rhei, pe care de asemenea nu reușește să-l publice în URSS. Este răpus de cancer la Moscova în 1964. Așa se face că gloria prozei lui Grossman va fi, ca și a lui Pasternak sau Bulgakov, postumă.
Panta rhei (Polirom, 2014, 212 p., traducera fără cusur a Janinei Ianoși, note de Ion Ianoși) este una dintre cărțile cele mai biciuitor-polemice și revelatoare asupra stării de fapt din fosta URSS în perioada postbelică. Un roman pe care autorul n-a avut cum să-l revadă, apărând astăzi ca un fel de „schiță” a unui vast tablou sau scriere nedesăvârșită. Romanul la care ne referim este nu unul istoric, ci mai curând ceva mult mai complex, ce trasgresează canoanele speciei, dincolo de literatură și istorie. Grossman face uz de câteva personaje, tip Ivan sau Anna, pentru a oferi nu numai eșantioane din înspăimântătoarea cronică neagră a epocii staliniste, dar și pagini unice de meditație și polemică asupra statutului filozofic, politic și uman ce a făcut ca Rusia să dea naștere unor figuri precum Lenin, Stalin etc. Nu este cruțată nici acea intelighenție oportunistă care, pe vremea sa (oare doar pe vremea sa?), a guvernat acel subconștient. Obiectivul lui Grossman, probabil, era cel de a edifica un mare roman menit să povestească istoria contemporană a URSS cu dese trimiteri în trecutul Rusiei țariste, fără a fi de o parte sau de alta, fără să ascundă sau să camufleze atrocitățile pe care socialismul, propagat până la consecințele sale extreme, le-a generat.
Personajul central în Panta rhei este Ivan Grigorievici: la moartea lui Stalin în 1953, acesta va fi eliberat dintr-un lagăr de muncă silnică siberian în care a fost deținut vreme de treizeci de ani. Ivan călătorește cu trenul mai întâi la Moscova, unde avea ceva rude, apoi se deplasează la Leningrad. Aici se angajează la un artel, o cooperativă în care majoritatea erau invalizi de război, și stă în gazdă la Anna Sergheevna, o văduvă de război. Întoarcerea lui Vania în lumea liberă, adică cea fără gardieni, anchetatori sau torționari la vedere, nu se va dovedi un lucru ușor. Aplecat spre meditație și cugetare, spre evocarea unor realități trăite sau auzite, dar mai ales spre viața interioară a personajelor, fiind de fapt un alter ego al autorului, Grigorievici își amintește toată gama de cruzimi, torturile și dezumanizarea din lagăr; ceea ce nu-l împiedică acum, în libertate, să identifice sub nenumăratele măști și disimulări (a se vedea cazul vărului său din Moscova, Nicolai Andreievici, ajuns acum cercetător științific) zvârcolirea vinovată a celor care, datorită delațiunilor și complicității cu puterea bolșevică, nu numai că au trimis la moarte zeci și zeci de oameni, rude, prieteni, ci au continuat să trăiască viața normală dintotdeauna ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. El însuși, ca atâția alți ruși, fusese arestat și condamnat pe baza unui denunț. Un sistem care, în perioada stalinistă, era folosit pentru a se lepăda de „dușmanii poporuluiˮ.
Meditațiile protagonistului devin tot mai pregnante și îndurerate pe măsură ce amintirile și cugetul său zăbovesc inclusiv asupra condiției femeilor internate în lagăre, schilodite moral și fizic, transformate în neoameni: „La ocnă femeile le constrângeau pe femei la o conviețuire nefirească. În barăcile lor din lagăr se creau făpturi absurde – femei-dulău cu voci răgușite, mers lăbărțat, cu apucături bărbătești, îmbrăcate în pantaloni băgați în cizme soldățești de pâslă. Iar alături apăreau făpturile nenorocite, jalnice – moșmonditeleˮ (a se citi lesbienele pasive).
Într-una din nopți, Anna Sergheevna, gazda ce-l idolatriza pentru patimile prin care trecuse și de care nu i se plânsese niciodată la persoana întâi, se apropie de patul lui Vania și se întinde lângă el. Femeia, o ex-activistă politică, își începe, la rândul ei, lunga depoziție despre tot ceea ce văzuse și trăise în anii în care el se găsea în afundul lagărului-mormânt din Siberia. Printre primele măsuri fuseseră exproprierile și deschiaburirea. Exterminarea chiaburilor se făcea pe baza teoriei leninist-staliniste precum că aceia nu puteau fi considerați oameni, așa cum naziștii nu-i considerau pe evrei oameni. Prin povestirea Annei, Grossman acordă un amplu spațiu și genocidului ucrainienilor, foametei planificate și puse în operă de același Stalin ce a determinat moartea la sate a zeci de milioane de oameni, constrânși înainte de a-și da duhul să mănânce câini, pisici, șobolani sau chiar să se dedea la acte de canibalism. Din acest remember incredibil, adesea un lung monolog interior sau mărturie narativă a eroului său central, a ceea ce acesta a trăit, a văzut cu proprii ochi sau a auzit povestindu-se despre personaje adiacente din cele mai felurite medii și straturi social-politice de pe întreg teritoriul URSS, de-a lungul a trei decenii de recluziune, Grossman își alimentează partea „eseistică” a romanului în care oferă tabloul originii „răuluiˮ rusesc, concentrat în figurile lui Lenin și ale continuatorului său, Stalin, roade ale milenarei istorii a Rusiei, acesta din urmă fiind întemeietorul statului totalitar sub cnutul căruia au trăit și murit milioane de oameni.
Explorând în adâncime trecutul acestui popor, scriitorul, ce și-a scris cărțile în cheia convingerii că „Istoria omului este istoria libertății luiˮ, ajunge la rădăcinile tragediilor pe care le cunoaște. Comparația cu Occidentul, ale cărui idei de libertate și demnitate ale omului fuseseră preluate de Revoluția din 1917, este revelatoare: „evoluția Occidentului era fecundată prin creșterea gradului de libertate, în timp ce evoluția Rusiei era fecundată prin creșterea robiei”. Gânditorii revoluționari ruși n-au perceput semnificația uriașă a emancipării mujicilor, petrecute în secolul XIX. Cum se va dovedi peste un veac, un astfel de eveniment cu adevărat istoric era mai revoluționar decât cel declanșat sub arhicunoscutele inițiale MRSO. Marea Revoluție a clătinat doar temeliile milenare ale Rusiei, temelii pe care nici țarul Petru, nici Ecaterina, nici Lenin nu vor fi reușit să le abolească. Dezvoltarea Rusiei era dependentă de robia rusească. Progresul Rusiei, așa cum ține să demonstreze autorul cu probe covârșitoare, nu este fondat pe libertate și justiție, ci pe robie. Și ce poate da lumii, se întreabă Grossman, „un rob milenar chiar dacă devenit atotputernic?ˮ.
Nu credem că s-au scris vreodată în lume pagini mai adevărate și mai necruțătoare despre esența gândirii și faptelor lui Lenin și Stalin, sinistre figuri ce au terorizat, robit și însângerat un imens teritoriu populat de milioane de oameni scufundați în milenarele mlaștini fără fund ale non-libertății. Grossman nu-și îngăduie să aibă milă și nici să întrevadă vreo rază de speranță în privința revenirii unor vremuri ale sufletului rus liber și omenesc, zugrăvit în capodoperele unui Gogol, Ceaikovski, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Cehov ș.a.m.d.
Glasul lui Grossman, cel din Panta rhei, este unic prin luciditate analitică și detaliile destinelor intrate în mașina infernală a exterminării de către omul-stat și brațul său înarmat, securitatea de stat sau poliția politică discreționară. Îți trebuie o formă specială de curaj, sensibilitate și inteligență pentru a putea scrie o asemenea carte: viața sub zodia tragicului a protagonistului mărturisitor, Ivan Grigorievici, interferează cu cazuistica romanescă a zeci și zeci de personaje, figuranți, portrete, aflate în diverse epoci, climate, zone geografice etc. Subliniem încă o dată paginile analitice de o forță copleșitoare, ce marchează pe viață cititorul interesat de URSS, de istoria celor doi lideri horror ai ei din veacul XX. La adăpostul unor ideologii de import, au satanizat o mare națiune, lipsind-o de tot ce are individul mai scump și inalienabil: libertatea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul