Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Greaua moştenire”

        Dumitru Ungureanu

E dificil să fii partenerul de viaţă ori copilul unui artist genial. Nu doar că riscul neînţelegerii poate duce la drame personale; posibilitatea de a strica, după inevitabila moarte, ce-a făcut respectivul artist e la îndemâna urmaşilor, adesea călăuziţi de foarte bune intenţii. Rămân siderat de câte ori observaţia asta mi se impune, fără voie şi împotriva sentimentelor mele de iubitor al rockului. În cazul lui Frank Zappa e cu atât mai uimitor, cu cât moştenitorii săi legitimi sunt avizaţi în tainele show-biz-ului. Frank, pe când trăia, îşi încuraja copiii să participe la evenimentele rockeristice în care implica o sumă de prieteni trăsniţi, muzicieni talentaţi. Pe Dweezil l-a adus chiar pe scenă, să-şi arate virtuozitatea de chitarist; pe Moon a imortalizat-o ca vocalistă încă de când era copilă. Dar una e să faci gesturi de părinte (i)responsabil, alta e să-ţi rămână arhiva pe mâna copiilor, a căror inteligenţă se va fi blocând firesc dinaintea evidenţei, exprimate sec: tata a fost genial! 
Nu voi lungi expozeul. La două decenii după moarte, numele Frank Zappa încă mai apare pe CD-uri cu „inedite”, de regulă atent selectate dintr-o, probabil, arhivă imensă. Zappa însuşi a fost adeptul publicării unor variante diferite ale aceloraşi piese, dat fiind că erau cântate altfel decât prima versiune, cu alt personal sau în alte locaţii. Extrem de puţini rockeri au căutat să nu se repete, să nu reproducă aidoma partitura unui hit. Destule titluri din discografia „oficială”, precum cele șase volume You Can’t Do That On Stage Anymore, stau mărturie că de fiecare dată Zappa ştia să aducă un spor muzicii, să inducă senzaţia că auzim o noutate ori că, deşi linia melodică pare cunoscută, e altceva! Fanii „zappa-cismelor” nu sunt consumatori obişnuiţi, cum nici Zappa nu era un rocker oarecare. Să iei de fraieri tocmai pe aceşti oameni, vânzându-le firimituri drept salată de fructe, e batjocură...
Au apărut recent două titluri FZ: Joe’s Camouflage (2014, Vaulternative Rec.) şi Roxy by Proxy (2014, Vaulternative Rec.). Primul include 15 piese, înregistrarea pe bandă a unor repetiţii. Fără vlagă, fără noimă, fără sare, fără chili, fără curry. Tot materialul este antrenamentul de încălzire al trupei, într-o zi ternă, când inspiraţia lipseşte, cheful de viaţă e nul, perspectivele sumbre. Artistul conştiincios făcea arpegii doar ca să nu-şi piardă abilităţile şi dexteritatea, ştiind că vor veni clipe solare. Joe’s Camouflage e o sintagmă ce urmează altora puse pe trei CD-uri: Joe’s Corsage, Joe’s Domage, Joe’s XMASage. Trimite la, dar n-are legătură cu un titlu celebru al discografiei FZ: Joe’s Garage. Camuflajul e strident: nicio piesă nu seamănă cu, nici nu aminteşte de piesele albumului din 1979. Gail Zappa, văduva, încearcă să facă un ban, nimic altceva.
Tot (făcut) bani sugerează şi al doilea titlu. Aici însă lucrurile stau cum trebuie. Sunt 13 selecţiuni din concertele anilor 1973-1974, ce aproximează lista binecunoscutului disc Roxy & Elsewhere, din 1974. Mi se pare că dinamica e niţel deasupra celui de-acum patru decenii. Acesta e un model de valorificare a moştenirii lăsate de FZ. Şi, da, merită banii!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul