Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O ceaşcă de singurătate servită la un pahar de vorbă

        Emil Lungeanu

Până la acest nou-născut pe nume La o ceaşcă de Lună, năşit parcă de duhul lui Eminescu însuşi, crezusem că artele poetice ale dlui Marian Dumitru îşi spuseseră ultimul cuvânt odată cu mai vechea reţetă din Am dat ocol comorilor din vis: „Am dat comorilor din vis ocolul/ − În vis sunt lacrimile mai adânci −/ Şi am găsit, la flori de colţ, pe stânci,/ Metafore umplând luminii golul.// Am pus în vers şi Cerul şi Pământul/ Şi sufletul cu îndoiala lui,/ Şi vâlvătaia Cloştii dintre Pui,/ Şi-n patimă s-a întrupat cuvântul”. Dar, cum de la Oglinda nevăzută şi până azi condeiul sonetistului s-a tot răsucit în ascuţitoare vreme de două decenii bune, iată-ne poftiţi să-i revizităm atelierul personal în înfăţişarea lui actuală, şi mai expresivă decât cea dinainte, având pe uşă inscripţia Cuvânt rebel: „Înflăcărata carte abia scrisă/ Şi lumea ei ca un miracol mut,/ Cu vers în care săbii se ascut,/ Aşteaptă cu metafora deschisă// Emoţiei să-i faci un chip în lut/ Tulburător ca ziua cea promisă/ De către sfânta lacrimă ucisă/ Atunci când adevărul a născut.// Poete zguduit de-atâtea crime/ Pe câmpul suferinţei din Frumos,/ Prin jungla simţurilor, nemilos,/ Mai mergi de-aţâţă un cuvânt în rime,/ Ca-n dialectul frunzei să exprime/ Că omul e poem primejdios”. Ei bine, ce altceva mai exemplar decât acest sonet-manifest pentru evoluţia de la estetic către etic din demersul poetului nostru, considerat acum în succesivele lui avataruri editoriale? Tocila versului „în care săbii se ascut” îţi aduce aminte de intrarea în scenă a lui Oxford în Richard III cu singulara replică „O conştiinţă-nseamnă mii de săbii/ În luptă cu-astă vinovată crimă”, cu deosebirea că acum ceea ce se denunţă nu mai e doar sângeroasa istorie a Plantageneţilor, ci a rostirii adevărului la modul generic, rostire ce face din limbajul Frumosului – rezervat exclusiv speciei umane – un inamic „primejdios” în orice epocă. Nu trebuie, aşadar, să ne lăsăm înşelaţi de paşnica Declaraţie de singurătate dată de împricinat în paginile volumului de faţă, pentru că nu vreun defensiv Alfred de Vigny o semnează din turnul său de ivoriu, ci, cum s-a văzut, un aţâţător al „cuvântului rebel”: „Pot acum, la adăpostul binecuvântat/ Al zidurilor groase de tăcere,/ Să scriu promisele amintiri periculoase/ Despre zei”. Ba, potenţialul condeiului nu-l scuteşte de primejdii nici chiar pe stăpânul său, precum ultrasecretele proiecte militare gen Philadelphia ori Zona 51, ascunse propriilor lideri „pentru a nu avea ce nega în caz că ar fi luaţi ostatici”. Un astfel de paradox îl enunţă subversivul Proiect de ascuns metafora: „Dacă aş ajunge cu mâinile pe cer,/ Aş scormoni în tăria lui un mister,/ Până l-aş face groapă minunată între aştri,/ Ca o ascunzătoare divină./ Acolo mi-aş pune la adăpost/ De mine/ Secretul cel mai sfânt, periculos:/ Poemele mele nescrise”. Nu înseamnă însă, de aici, că autorul s-ar legăna în iluzii cumva în demersul său moralizator. Condiţia de slujitor al lirei rămâne mai degrabă aceea a unui damnat decât a unui acuzator public, atâta vreme cât „scrisul e ocnă” – de la Rebreanu sentinţă: „Sunt biet/ Ocnaş în măruntaiele cuvântului./ Rar văd lumina zilei,/ Lumina nopţii e bună şi ea”. De altfel, tonul general al creaţiei lui Marian Dumitru rămâne străin de orice porniri de tribun. Predicile, fie şi atunci când se fac răspicat auzite, oferă remedii mai curând metafizice decât sociale, lupta cu strâmbătăţile şi turpitudinile fiind, desigur, inegală. Dezertarea din Plan înclinat de evadare, preferabilă bravadelor naive de Cavaler al Tristei Figuri, capătă accente de nostimadă logomahică: „Plec, pe ascuns, din această luptă/ Cu morile de vânt ale zădărniciei/.../ Aşadar, plec, iar dacă mă va surprinde/ Atacul de inimă,/ Voi striga, precum oricare poet/ Prin versul final al clipei norocoase:/ Sus mâinile, cu aripi cu tot,/ Deschideţi sufletele până număr stelele,/ Acesta e un jaf liric!// Clipiţi numai,/ Şi vă recit”. Un atelier al soldăţeilor de plumb este şi autoscopica Sunt temelie pentru frică: „Sunt temelie pentru frică,/ Nu vreau să fug de ea, în veac,/ Nu vreau, la frică, nici un leac:// E cerul meu cu Ursa Mică,/ Din ea, aluat la versuri fac/ Şi-l pun pe moarte, pietricică”. La drept vorbind, moderaţia şi rafinamentul acestui sonetist de meserie nici nu s-ar potrivi cu parada ofensivă guralivă. Preponderente rămân elegiile din repertoriul erotic, iar lacrima – una din principalele materii prime ale acestui volum. Se mai adaugă ici-colo romanţe, pasteluri sau portrete, cel al nevăzătorului Ray Charles cu „miezul de noapte/ Al ochilor tăi de sfânt,/ Al ochilor tăi stinşi/ Ca două războaie terminate” fiind, fără doar şi poate, o realizare de prima mână. Iar mijloacele de expresie merg în pas cu preferinţele repertoriale, bunăoară retorica escatologică ce încheie Gheaţă ca văpaia („Eu am auzit că stelele vor cădea/ Până ce vor umple prăpastia/ Dintre noi. Tu ce ştii?”), titlu plămădit dintr-un concetto de genul celui al lui Romeo din enumerarea de definiţii oximoronice ale amorului, reluat într-o altă versiune şi de sonetul Lacrima cu vâlvătăi de gheaţă. Remarcabil e şi finisajul proclamaţiei Nici iadul din iubire: „Chiar dacă ni se taie lumina de la stele,/ Noi, Raiul din iubire nu îl vom da la schimb:/ Cât de pustiu ar fi păcatul coastei mele/ De nu s-ar frânge Eva, să muşte prin zăbrele/ Plăcutul măr al adevărului cu nimb?// Nici Iadul din iubire nu îl vom da la nimeni,/ Chiar dacă vom ţipa în vâlvătăi de stele:/ Sub viscolul tăcerii cu sfânta lui cruzime/ Vom face Suferinţa oale şi ulcele,/ Să-şi ducă veacu-n stihuri sub piatra unei rime”. Prestidigitaţia acestui spectacol lexical îţi reaprinde în memorie metafora heideggeriană a Cuvântului ca „locuinţă a poetului”: într-adevăr, în mod vizibil, dl Marian Dumitru se simte ca acasă în aceste ingenioase alcătuiri. În plus, îşi scrie aşa de bine sonetele cu care ne-a obişnuit de câteva volume încoace, încât, chiar şi atunci când se mai dedă la compoziţii sustrase oricăror forme fixe, reflexul sonetistic persistă încă, asemenea unor duminici petrecute în mod activ, dar nu mai puţin relaxante, în inerţia unor plăcute treburi pornite în timpul săptămânii. Verslibrismul, atâta cât este el acceptat de poet, păstrează încă, la vedere, destulă rezervă cât să nu-i fi putut servi lui Gustave Kahn să-şi ilustreze cu el manifestul. Rimele rarefiate, sporadice, din Atlantida extazului oferă un asemenea exemplu de atenuare a efectelor polimetriei: „În solzii viperei tale e tăcere, nu pace:/ Asta-i muzica, ştii bine, care îmi place!/ Dar tu îmi placi şi mai mult:/ Ai drăcuşori care te-nvaţă de bine;/ Ai vaiet divin, ai genunchi de înfrânt!/ Dacă-i tumult, să fie tumult,/ Frigi ca fabulosul fior din descânt.// Mai am în inimă jar din lacrimile tale,/ Am şi fiorii tăi,/ Buni pentru închipuire, în versuri abisale.//...// Tu m-ai trimis după comori în al nouălea cer/ Şi după Atlantida extazului tău,/ Unde clipa strălucitoare,/ Caldă şi furtunoasă are adânc fără sfârşit,/ Are prăpastie cu buzele mici, o nebunie” etc. Acest simfonism, cum ar fi zis Macedonski, această descătuşare de rigorile şi piedicile formelor clasice adaugă argumentelor pe care le opuneam, recenzând volumul Eleganţii atomi ai frumosului (2011), clasificării autorului ca parnasian sic et simpliciter. Oricât l-aş considera eu însumi un virtuoz al picturalului (acel erotic „adânc fără sfârşit... prăpastie cu buzele mici” ar putea da şi singur măsura întregului volum) şi un tradiţionalist al melos-ului, totuşi prisăcarul Fagurilor sălbatici (2009) are prea multe de spus ca să nu se sustragă tentaţiei calofile gratuite. Ceaşca de Lună la care poetul te invită odată cu acest nou volum este, s-o recunoaştem, foarte bine preparată, dar ceea ce contează cu adevărat, orice ai bea, rămâne paharul de vorbă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul