Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Școala ca autoritate

        Adrian Costache

Uitându-mă la lumea de azi în care impasurile democraţiei se amplifică, iar contestări ale ideii de Autoritate se multiplică, mi-ar fi plăcut să cred că Şcoala ar putea rămâne mai departe un fel de ultimă şi convingătoare frontieră a Autorităţii. Dar, văzând evenimente, citind statistici, se pare că mă înşel. De fapt, ne aflăm într-o lume în care toate formele de autoritate sunt contestate. Şi atunci, în numele a ce mai este educată „tânăra generaţie!?!... Şi, mai ales, cine o  mai „educă”?...
Într-o vreme, familia îţi dădea cei şapte ani de acasă. Acum, cu aproximaţie, îţi mai dă (dacă îţi mai dă!...) vreo trei-patru. Dar eram într-un fel liniştiţi: măcar şcoala, de mai mult de două sute de ani, era factorul asigurator al lumii, un fel de „templu” al cunoaşterii şi formării ca fiinţă umană, în care ideea de autoritate avea o nobleţe şi o verticalitate de necontestat. Şcoala a „umanizat” în toate aceste secole şi decenii. Sigur, nu a fost singura... Însă devenirea fiinţei se realiza aici conform unui proiect, generos de cele mai multe ori, iar „pilula” socializării era înghiţită cu relativă uşurinţă, fără a i se simţi neapărat gutul amar, în ciuda istoriilor particulare mai recente cu „licee-cimitir”. „Invenţie”, aşadar, relativ recentă a societăţii, autoritatea şcolii este astăzi, mai ales de când ea a devenit o şcoală pentru „mase”, tot mai des contestată. A sosit, se pare, momentul în care modelul ei în ansamblu a intrat într-o criză fără precedent. Iar principala cauză a „crizei” pare a o constitui competiţia cu alte forme organizate şi eficiente de cunoaştere. Altfel spus şi repetând un truism, ea nu mai este azi singura sursă de Cunoaştere şi Autoritate, de adevăr, bine şi frumos. Şcoala tinde să devină, sau chiar a devenit, o sursă ca oricare alta de informaţii, într-o lume în care într-o altă competiţie, la fel de recentă, din chiar sfera educaţiei, profilul intelectual al fiinţei a câştigat în compeţitia cu profilul moral al acesteia. Drept urmare, semnele „desacralizării” sunt multiple. În chiar interiorul ei s-a născut o „cultură” a violenţei fizice şi verbale, adică o cultură a contestării regulilor ca forme de Autoritate. Ceea ce surprinde azi mai mult decât ieri sau decât oricând este gradul ridicat de vulgaritate a limbajului din spaţiul şcolar. Citeam recent că, în subsidiar, limbajul vulgar ar fi cea mai nouă formă de contestare/subminare a Autorităţii. Mai citeam că transformările lumii de azi, inclusiv prezenţa limbajului vulgar, n-ar fi altceva decât expresia „dramatică” a unei „nelinişti ontologice, acea formă eterată, dar fundamentală, de ontologie care se aşază în limbaj, în Cuvînt”. Şi completarea că: „În stilul său mesianic, Nietzsche clama de mult că nu ne-am eliberat de Dumnezeu dacă mai credem încă în Gramatică”. Am înţeles, aşadar, din acele pagini de ce şi Gramatica e în criză, ea fiind poate ultimul „lanţ” de care, în aventura postmodernităţii, trebuie scăpat. Provocatoare idee, nu?!... Fiindcă, dacă există cu adevărat în lumea de azi o vizibilă „nelinişte ontologică”, apoi ea are într-adevăr legătură nu doar cu ideea de Autoritate, de aşezare verticală a lumii, căci Autoritatea a fost şi va fi probabil mereu o formă de verticalitate, ci, mai nou, şi cu Gramatica.
Se cunoaşte tentaţia copleşitoare a omului de a trăi în plină orizontalitate, fiindcă în această orizontalitate toţi oamenii sunt egali şi, în numele acestei egalităţi, trebuie, probabil, ca însuşi conceptul democraţiei să fie dus până la ultimele sale manifestări. Inclusiv în şcoală, adică în spaţiul în care semnul distinctiv a fost prezenţa dintotdeauna a unor forme de Autoritate, de Verticalitate, de Exemplu, toate consacrate istoric şi cultural. Dar, dacă în cazul Statului, să zicem, al Societăţii în ansamblu, am putea fi tentaţi să credem că lucrurile au o explicaţie, fiindcă formele puterii, inclusiv democraţia, se uzează, păşind cumva într-un stadiu al „barocului”, în cazul şcolii, aşadar, lucrurile devin fascinante în confuzia lor. Intră aici nu doar această ciudată nevoie de a „revoluţiona” limbajul în spaţiul şcolii sau de a ne elibera, simbolic, de gramatică, ci, paradoxal, şi proliferarea insuportabilă a unor noi forme de Autoritate, informale, nerecunoscute decât de grupul constituit ca atare şi din care lipsesc flagrant vechi valori, precum: discernământul, modestia, responsabilitatea şi câte altele... Întrebarea ar fi: ce mai rămâne atunci din şcoala pe care o ştiam?...
Contestarea autorităţii şcolii îşi are azi cauze numeroase, între care şi apariţia unei „neputinţe a re-reprezentării”. Şcoala nu a făcut, în ultimele decenii, la noi sau aiurea, decât să cedeze, uimită cumva de ceea ce se întâmplă cu ea. Dar multe alte cauze preexistă în afara şcolii, mai ales prin apariţia şi afirmarea cu putere a acelei noi culturi, cultura contestării în sine (conceptul de libertate de exprimare absolută, despre care s-a discutat cu pasiune nu cu mult timp în urmă în spaţiul public, este, poate, exemplul cel mai bun pentru a înţelege „produsele” noii „culturi”!). Pe de altă parte, această „cultură a contestării în sine” poate fi văzută şi ca o ultimă formă de manifestare a unor democraţii aflate cumva în impas şi la sfârşitul unor cicluri istorice. De unde şi apariţia atâtor excese ale unor sisteme  ce par azi prea mult preocupate de false şi imposibile/inutile libertăţi individuale, în speranţa împlinirii unei uriaşe şi ultime manipulări. Ce va fi după vom vedea!... Sau, poate, nu vom vedea...

P.S.: Însemnările de faţă nu vor să spună că lumea se îndreaptă sau se va îndrepta cu necesitate într-o direcţie greşită. Şi nici că şcoala, ca ultimă credibilă autoritate, ca ultimă frontieră, şi-a pierdut cu adevărat această valenţă. Căci, atâta vreme cât în şcoală sunt fiinţe umane în formare, cât există mereu un Început, nu şcoala e de vină de propria criză şi de propriile abdicări, de utopiile modernităţii, ci mai degrabă ideologiile vremurilor, adică, într-un mod foarte direct, lumea adulţilor. Până la urmă, generaţia tânără poartă cu sine condiţionarea dată de frustrările, adevărurile şi minciunile generaţiei aflate la putere. Când ele ies la iveală, atunci se poate naşte cu adevărat o „revoluţie ontologică”. Numai că revoluţiile de acest gen n-au fost niciodată succesul unei singure generaţii. Ele ar putea fi mai ales eşecul unei singure generaţii. Iar Gramatica nu este, până la urmă, oricât am refuza-o, decât expresia unei ordinii interioare, mentale a fiinţei. Căci, chiar dacă nu ştim dacă neapărat Cosmosul e superior Haosului şi nu ştim nici care dintre ele are mai mult sens, cromatic vorbind, Cosmosul mi s-a părut întotdeauna albastru, iar Haosul gri.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul