Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Normalitatea și excepția

        Gelu Negrea

În avanpremiera returului campionatului nostru de fotbal-asociație, domnul selecționer-general (Să trăiți!) Anghel Iordănescu a dat ordin de front ca naționala ce cu onoare conduce să-și etaleze musculatura în trei mini-meciuri cu vecinii noștri de la sud și de la est, Bulgaria și Moldova, și cu posibila retrogradată (locul 14 din 16 formații care alcătuiesc prima ligă) din Georgia, numita Sioni Bolnisi. Firește, la niște mini-meciuri nu putea fi nimic mai potrivit decât o mini-națională, drept pentru care sub culorile reprezentativei României a evoluat, de fapt, o selecționată oarecare a primei divizii – fără stelele de prin diverse țări de soare pline, cum ar veni. Rezultatele se cunosc: o victorie la limită (1 – 0) cu Sioni Bolnisi și două egaluri prestigioase cu selecționata similară a Bulgariei (0 – 0), respectiv, cu singura reprezentativă pe care o pot alinia vecinii noștri din stânga Prutului (1 – 1). Fiind vorba despre niște amicale la pătrat, se înțelege că ele nu vor figura în palmaresul internațional al soccerului românesc. Prin urmare, rezultatele cu pricina pot fi trecute lejer cu vederea, va zice oricare dintre dumneavoastră cu gândul la lucruri mai serioase (mă abțin să exemplific). Dimpotrivă, eu cred că amicalele jucate de (măcar virtualii noștri) tricolori sunt mult mai importante decât par, mai ales coroborate cu alte chestii despre care va fi vorba ceva mai la vale.
Nu e cine știe ce filozofie să observi că selecționata divizionară convocată de Puiu Iordănescu dă seama, în linii mari, de valoarea fotbalului care se joacă în campionatul nostru, chiar dacă dintr-însa au lipsit vreo 3-4 steliști de care antrenorul Gâlcă nu s-a putut dispensa. Iar nivelul campionatului cu pricina se situează undeva între lamentabil și vai și-amar. Când iei gol de la Moldova și termini la egalitate cu o formație din underground-ul fotbalului balcanic (despre acela european nu mai vorbesc...) ceva nu e în regulă cu pretențiile noastre de calificare la turnee finale de competiții continentale sau mondiale. Nu cumva, boieri dumneavoastră, repetatele ratări în materie nu țin nici de ghinion, nici de selecționeri tembeli, nici de oculta fotbalistică internațională, nici măcar de arbitri ostili din motive misterioase? Poate că acesta este standardul nostru competitiv din ultimii ani, poate nici campionatul nu ne e îndeajuns de performant, nici jucătorii born in Romania nu sunt niscaiva lei paralei decât în ochii noștri mai curând lirico-sentimentalo-fideli decât obiectivi. Poate că nu e întâmplător faptul că, din zecile de fotbaliști autohtoni care au tot migrat în străinătate în ultimii ani, doar vreo doi-trei au ajuns titulari la echipe care contează. Mă gândesc la Radu Ștefan (între altele, unul dintre căpitanii formației italiene Lazio), la Răzvan Raț (cel din perioada Șahtior) și... cam atât. Ciprian Marica mai mult s-a plimbat de la un club la altul decât a jucat la vreunul, cu excepția F.C.N.R. (asta vrea să însemne Fotbal Club Naționala României...); Pantilimon a stat ani de zile pe bară la Manchester City ca rezervă a goolkeeperului naționalei Angliei, iar ceilalți, gen Torje, Stancu, Dorin Goian, Ropotan, Rădoi, Lazăr ș.a. au aterizat, mai devreme sau mai târziu, la formații mediocre din est sau, în cel mai bun caz, la cluburi europene de mâna a treia spre a cincea. Să ne amintim pe unde hălăduiau cu bune rezultate acum circa 20 de ani alde Gică Hagi, Florin Răducioiu, Gheorghe Popescu, Ioan Ovidiu Sabău, Cosmin Contra, Adrian Ilie și nu numai: Real, Milan, Barcelona, Feyenoord, Eindhoven, Valencia ș.a.m.d. Păi, se compară?!
Dar mai există încă un fenomen de natură să pună sub semnul întrebării relația jucătorilor români cu fotbalul de super-performanță. S-o luăm puțin pe ocolite, încercând să descoperim numitorul comun al carierelor următorilor fotbaliști: Marius Alexe, George Țucudean, Marius și Daniel Niculae, Gabriel Tamaș, Alexandru Bourceanu, Mihai Pintilii, Raul Rusescu, Paul Papp, Bănel Nicoliță, Lucian Sânmărtean, Cristian Săpunaru, Dan Nistor, George Florescu, Gicu Grozav, plus încă o duzină de alți băieți talentați (dovadă că cei mai mulți dintre ei au cochetat și cu echipa națională). Ceea ce îi unește în cuget, în simțire și în traiectorie fotbalistic-existențială este împrejurarea că n-au făcut față rigorilor fotbalului profesionist de nivel înalt și, după experiențe mai lungi ori mai scurte prin campionate cu adevărat valoroase sau măcar cât de cât, acolo, au fost rejectați fără milă pe meleagurile natale. Sigur, circumstanțele au diferit de la caz la situație, dar faptul esențial rămâne același: s-a probat că locul lor este aici, la Porțile Orientului, la mama acasă, unde totul este luat mai lejer și unde hai dom’le că merge și-așa, ce prescura mă-sii...

P.S.: Cred că undeva am făcut o greșeală: am sugerat că treaba stă astfel doar cu ultimele promoții de fotbaliști români plecați să-și caute norocul prin cele străinătăți. Nu e așa, din păcate. Am găsit prin hârtiile mele vechi câteva parodii publicate prin ultimii ani ai secolului al XX-lea în cotidianul Sportul românesc. Una dintre ele, de prin 1999, dacă nu mă-nșel, se intitula Întoarcerea inter(național)ului rătăcitor și suna cam așa: „Trec anii și-a timpului vamă/ M-atinge suav la destin./ Așteaptă-mă, patrie-mamă,/ Că-mi iau geamantanul și vin!/ M-am dus pe meleaguri străine,/ În Bundes, în Serie B,/ Pe mărci și pe lire sterline/ Să văd Occidentu’ cum e./ Din Spania până-n Antile,/ Din Mexic și până-n Fanar/ Am tot rătăcit ani de zile/ Și-am fost și n-am fost titular./ Căci viața-i și dulce, și-amară,/ Mi-a fost când mai bine, când rău,/ Dar gându-mi era – iarnă, vară –/ La tine, la fotbalul tău!/ Simțit-am mereu cum m-apasă/ Distanța și tainicul dor/ Căci nu-i nicăieri ca acasă/ În Ghencea, în Grant, în Obor…/ Deci, mult n-am mai stat ca momâia,/ Bagajul urgent mi-am făcut/ Bilet mi-am luat (la a-ntâia!)/ Și iată-m-at home. Te salut!/ Aici mai rotundă e mingea,/ Suporterii-s mai patrioți/ Salut, domnu’ Sandu, dom’ Mincea/ Ce dor m-apucase de toți!/ Ne fie, deci, timpul prielnic,/ Ferească-ne Domnul de rău!”/ Semnează: I. Balaci, M. Rednic,/ Vlădoiu, Lupescu, Sabău...
Se pare, așadar, că e vechi păcatul și această generație nu e prima vinovată de mediocritate cronică. Dar este, într-adevăr, vinovat cineva că performanțele fotbalistice ale promoțiilor post-decembriste sunt tot mai greu de atins și că trebuie să ne obișnuim cu gândul că ele au fost excepția, nicidecum normalitatea, așa cum suntem tentați să credem în eterna-ne goană după iluzii? Eu, unul, sunt convins că da, însă nu e momentul să intrăm acum în amănunte. Poate altădată...
P.P.S: Simona Halep - victorie în Dubai. Ea e excepţia!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul