Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia 1961, în 10 discuri-cronică (1)

        Costin Tuchilă

Istoria edițiilor Festivalului Internațional „George Enescu” din perioada 1958-1988 și mai ales a celor din deceniile al șaptelea și al optulea este, cred, cea mai elocventă dovadă a complexității vieții muzicale românești, dincolo de scepticismul unora sau de impresia că tot ce s-a petrecut în perioada comunismului trebuie șters cu o trăsătură de condei. Nu mai e cazul acum, după aproape un sfert de veac de la evenimentele din 1989, să privim emoțional și sper că furia negației, doar într-o oarecare măsură firească în momente de schimbare social-politică, a trecut. În ani în care, desigur, ideologia de tristă amintire își punea puternic amprenta, Festivalul „George Enescu”, dincolo de „coloratura” pe care o dădeau intervențiile oficiale păstrate în documente, a reușit să se ridice de la bun început la un cert nivel artistic internațional, rivalizând cu manifestări de gen consacrate. Cu atât mai mult valorificarea înregistrărilor realizate de Radio România, o arhivă-tezaur, este salutară.
În septembrie 2013, în cadrul ediției a XXI-a a Festivalului Internațional „George Enescu”, Editura Casa Radio a lansat albumul discografic Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia 1961, în 10 discuri-cronică (colecția „Maestro”). Dedicat celei de-a doua ediții a Festivalului, care s-a desfășurat în perioada 5-22 septembrie 1961 la București, albumul cuprinde înregistrări din concert, practic sinteza elocventă a festivalului, atât din punct de vedere al repertoriului abordat, cât și al marilor interpreți români și străini care și-au legat numele de acest festival.
În 1961 programul Festivalului a cuprins 13 concerte simfonice la Sala Palatului, 5 spectacole de operă (Boris Godunov de Musorgski, Nunta lui Figaro de Mozart, având-o în distribuție pe Elisabeth Schwarzkopf, care a susținut și un recital, Otello de Verdi, Fidelio de Beethoven, Oedip de Enescu), un triptic (opera O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu, baletele La piață de Mihail Jora și Priculiciul de Zeno Vancea), o serie amplă de concerte și recitaluri camerale și de arii din opere. De observat că la Sala Palatului, construită în anii 1959-1960, și la Sala Radio (inaugurată în 1961) concertele începeau la ora 20.00 (cu excepția celor din zilele de duminică – ora 11.00), la fel ca și spectacolele de la Operă. Pentru cei care consideră acea perioadă doar un deșert în beznă, poate părea ciudat!... Recitalurile de la Ateneul Român și Sala Palatului și Sala Mică a Palatului erau programate în general la ora 17.30.
Comparativ cu edițiile din ultimele două decenii, ca număr de manifestări artistice, nu pare mult, dar ca valoare a actului interpretativ și chiar ca repertoriu abordat, comparația se poate face, fără a înclina în vreun fel balanța. Iar principala dovadă este chiar acest album, care reține în parte numele mari prezente în festival și versiuni de clasă, protagoniștii fiind dirijori de talia lui Sir John Barbirolli, Lorin Maazel, Ghenadi Rojdestvenski, George Georgescu, Iosif Conta, Egizio Massini, Mihai Brediceanu, Mircea Basarab, Constantin Bugeanu, violoniștii Henryk Szeryng, Ștefan Ruha, Leonid Kogan, pianiștii Sviatoslav Richter, Aldo Ciccolini, Annie Fischer, Halina Czerny-Stefańska și mulți alți interpreți de valoare pe care istoria nu i-a reținut, poate, în prim-plan. Sir John Barbirolli, care dirijase și la prima ediție a Festivalului (1958), s-a aflat la pupitrul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” din București duminică, 17 septembrie, cu un program care a cuprins Simfonia a V-a de Schubert, Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră de Prokofiev și Simfonia a II-a de Brahms. Ion Voicu – se spunea în Jurnalul radiofonic al Festivalului, în după-amiaza zilei de 17 septembrie – a reluat concertul pe care îl cântase în primă audiție în România, cu câțiva ani în urmă, „arătându-se din nou stăpân pe o partitură ce conține numeroase dificultăți, adeseori de o natură particulară”.
Deschiderea festivă a acestei ediții a Festivalului și Concursului „George Enescu” a avut loc marți, 5 septembrie 1961, când, la Sala Palatului, George Georgescu și Orchestra Filarmonicii „George Enescu” au interpretat Suita I în Do major și Rapsodia română nr. 1 în La major de Enescu și, ca piesă de la mijlocul programului, Concertul pentru pian și orchestră de Valentin Gheorghiu, care apărea și ca solist. Era o primă audiție programată curajos, dar Concertul a fost remarcat de la bun început, devenind în timp o piesă clasicizată ca valoare. Doru Popovici îl aprecia atunci atât „sub raportul tehnicii de creație”, cât și în privința „adâncirii conținutului muzicii” lui Valentin Gheorghiu și a „conturării mai depline a personalității” (Concertul de deschidere a Festivalului, „Muzica”, XI, nr. 10, octombrie 1961, p. 28).
În seara de sâmbătă, 9 septembrie 1961 solistul concertului era celebrul pianist rus Sviatoslav Richter, cu Burlesca în re minor pentru pian şi orchestră de Richard Strauss, într-o versiune strălucitoare atât a solistului, cât și a orchestrei Filarmonicii bucureștene. George Georgescu își începea programul cu Trei dansuri românești (Joc din Ardeal, Gaida și Hora din Muntenia) de Theodor Rogalski și îl încheia cu Simfonia I în do minor de Johannes Brahms, într-o interpretare, i-aș spune, clasică, fără exagerări de tempo sau exaltări timbrale, totul însă cu o armonie rafinată și conferind frazelor muzicale o largă respirație și o căldură interioară, tipic brahmsiene (v., de exemplu, tema „cornului alpin” din partea a IV-a, Adagio – Allegro non troppo, ma con brio).
Tânărul, pe atunci, dirijor Ghenadi Rojdestvenski (n. 1931), care la vârsta de 20 de ani entuziasmase conducând Spărgătorul de nuci la Balșoi Teatr, venea acum la București la pupitrul unei orchestre titrate, cea a Radioteleviziunii din URSS, programând, duminică, 10 septembrie, două simfonii grele, diferite ca limbaj și orizont stilistic: Simfonia I în Mi bemol major de George Enescu și Simfonia a V-a în re minor de Dmitri Șostakovici. Și chiar dacă nu e întotdeauna util să comparăm o versiune cu alta, se cuvine remarcată înțelegerea adecvată, din punct de vedere al construcției, armonic, ca detaliu stilistic, ca mentalitate componistică, a simfoniei enesciene, din partea lui Ghenadi Rojdestvenski și a muzicienilor din orchestră. Prima parte a simfoniei, cel puțin, are o strălucire cu totul specială în plan timbral, pe care această înregistrare din concert a reușit să o conserve.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul