Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Autoscopia, în filigran

        Adrian G. Romila

În cazul unei antologii de autor, nu cred că se pune problema unei viziuni unitare, a unei coerenţe apriorice. Cel puţin nu la prima vedere. Date fiind mozaicarea referinţelor şi distanţarea cronologică a textelor, o antologie e o recapitulare a scrisului cuiva, până la un punct. Şi, desigur, o formă de relegitimare publică printr-o privire de ansamblu a etapelor sale de creaţie. Și totuşi, chiar dacă nu e nici evidentă şi nici propusă, coerenţa antologiei e intrinsecă, ea rezultă din tematizarea diversă a obsesiilor autorului respectiv (mereu aceeaşi, ca sumă de frecvenţe), din reevaluarea stilurilor sale cunoscute deja, din tonul personal cu care s-a impus.
Asta se întâmplă şi în volumul Fata de la marginea vieţii (Humanitas, 2014), unde, cu excepţia textului inedit care a dat titlul cărţii, Mircea Cărtărescu a adunat 22 din povestirile sale mai vechi. E vorba de bucăţi care deja au avut succes în Nostalgia, Enciclopedia zmeilor, Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, De ce iubim femeile, Frumoasele străine şi Ochiul căprui al dragostei noastre. „Basme”, „povestiri”, „fragmente de jurnal”, „amintiri reale sau inventate” sunt etichetele sub care autorul însuşi şi-a pus textele, subliniind că ele nu sunt „imagini ale realităţii”, ci „ale minţii care o decupează din hiperrealitatea noastră de toate zilele”. De aici, ideea că antologia de faţă nu e doar ocazia unui remember cărtărescian (nu cred că avea nevoie Cărtărescu de aşa ceva), ci locul în care, din nou, proza autorului străluceşte în toată splendoarea ei, amplificând, în cercuri concentrice, un acelaşi imaginar, original şi ramificat. El rezultă acum din alăturarea proaspătă a unor povestiri prezente, altădată, în alte tipare de coerenţă. Extrase din volume care erau când mai aproape, când mai departe de jocul extraordinar cu fantasmele şi biografia, cele 22 de texte prelungesc fericit povestea primului, care conţine, in nuce, paradigma de funcţionare a imaginarului auctorial. E vorba de întâlnirea între fata cu un mecanism de ceas în trup, a cărui rotiţă trebuie întoarsă periodic, şi scriitorul care a călătorit dincolo de lumi şi de vieţi, pentru a o iubi şi a o transforma în eroina povestirilor sale. Injectat, la rându-i, interior cu un mecanism de ceas, naratorul-personaj nu face altceva decât să parcurgă, prin scrisul său, simptomatic, eonii descrişi de ticăitul „rotiţelor dinţate”, de „pinioanele, balanţierele, rubinele minuscule, inversoarele şi toate celelalte piese mărunte ale mecanismului”. Puse alături, într-un nou volum, într-o nouă lume, într-un alt timp, povestirile reîncarcă, precum arcul ceasornicului din trup mişcat de cheiţa crescută între omoplaţi, harta uriaşă a unui univers inepuizabil. Fantasticul (Povestea micuţei poete Vasiliska, Povestea Animicştiutorului, Povestea doftorului Chung, Irish Cream), cvasibiograficul (Petruţa, Diavolul de hârtie, Antrax, Cu urechile pe spate), reconstituirile vintage (Zaraza, Ada-Kaleh, Ada-Kaleh..., Pontus Axeinos, Bucureştiul meu), poetizările fantasmatic-psihanalitice (Bomba de aur, Ochiul căprui al dragostei noastre) se leagă de intertextualităţi literare şi mistice, de alunecări diaristice, de o poezie a atmosferei, de pasiuni istorice şi geografice.
Desenul imaginarului cărtărescian se întinde totalizant, cuprinzând timpul şi spaţiul, eul şi lumea, transcendentul şi imanentul, miturile şi cotidianul, într-un mixtum care păstrează, totuşi, punctul de fugă al autoscopiei. De aceea, multe dintre texte tematizează, în pulsaţia poveştii, scrisul şi emergenţa lui direct din fiinţa sfâşiată a scriitorului. Un singur exemplu, din bucata ce reconstituie, cu migală de bijutier, tabloul insulei orientale scufundate în Dunăre, odată cu hidrocentrala de la Porţile de Fier: „...meseria mea: constructor de ruine. Vocaţia mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu mă-ntrebaţi pe mine despre locuri uitate şi părăsite din Europa. Mama însăşi a fost un astfel de loc. Eu însumi sunt un astfel de loc. Adunaţi-vă în jurul meu, deschideţi-mi ţeasta şi contemplaţi-mi creierul: se va sfărâma sub ochii voştri ca un mulaj de ghips. Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor între care-am trăit toată viaţa, amant al unui harem de ruine”. Nici că se putea o mai bună prelungire a obsesiilor arheologice ale autorului: imaginea unui trup care se ruinează, încremenit în forma construcţiilor imaginare pe care numai el singur le-a văzut şi le-a zămislit, din cuvinte.
Aşa cum ştim, e o proză densă, grea de imagini spectaculoase, pe cât de intensă, în simbolizare, pe atât de frumoasă, ca punere în poveste. Încă o dată − un volum care nu pare deloc consumat. Precum fetiţa cu mecanismul de ceas înăuntru, literatura lui Mircea Cărtărescu e mereu capabilă să călătorească spre ea însăşi, să se reîncarce şi să fascineze. Ca-n orice literatură adevărată, nu se vede vreo diferenţă între realitate şi ficţiune. E marca înregistrată a autorului, al cărui eu e ambiguizat, strategic, în filigranul poveştilor.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul