Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vitrina cu cărţi

        Horia Gārbea

Linda Maria Baros, Īnotătoarea dezosată. Legende metropolitane, Editura Cartea Romānească


Nu e doar o prejudecată că poezia rimează cu sărăcia şi nici că aceasta din urmă e indusă poetului de o viaţă dezaxată, care ocoleşte constrīngerile, mai ales pe cele ale şcolii organizate, preferīnd rigorii universitare „academiile libere”. Cartea de vizită a Lindei Maria Baros este aparent incompatibilă cu destinul de autor liric: doctor īn Literatură la Sorbona, secretară generală a instituţiei Premiului Apollinaire şi membră a Academiei Mallarmé, directoare de reviste şi festivaluri pariziene. Ţi-o poţi imagina ca pe o tīnără doamnă (n. 1981) īn ţinută business, cu unică podoabă un discret colier de perle, masculinizată de atīta erudiţie şi eficienţă.
Poeta arată īnsă nu precum cariera ei universitară, ci precum poezia ei, adică una lipsită de prejudecăţi, ofensivă, de o dezinhibare naturală, nejucată, neruşinată, aşa cum nu se ruşinează sirenele că nu poartă sutien (īn afară de cele ale lui Disney), uşor bizară, dar şic, precum părul verde al celei ce-o scrie. Rostul „ghearei” de argint de pe mīna dreaptă a autoarei, ceva īntre brăţară, inele, box şi stilet, este dezvăluit īn poemul Ies pe stradă cu īngerul, din recentul volum Īnotătoarea dezosată. Legende metropolitane (Editura Cartea Romānească, 2015). Este utilizată pentru torturarea bărbaţilor: „Lanţul meu le-a crestat pe spate pupile de şarpe”. Un sadism printre altele, pentru c㠄n-am nicio milă pentru bărbaţii care mă iubesc” şi „calc pe ei ca pe nişte cărbuni aprinşi”. Dacă-i aşa, la ce milă să se aştepte cititorii? Un critic care a citit-o (Jean Portante) ar fi vrut ca la volum să fie ataşat şi un pistol ca s㠄termine treaba”. Dar o expiere prea rapidă prin vreun glonţ nu intră īn planurile poetei, căreia īi place, probabil, tortura pe īndelete.
Volumul descrie un Paris personalizat, raportat strīns la cea care-l descrie (īnotătoarea dezosată, vezi bine). Macadamul, zidurile, acoperişurile, podurile, subteranele, periferiile, drumurile periferice sīnt tot atītea (şapte) titluri de cicluri lirice unitare īn substanţa lor şi īn integralitatea volumului. Fiecare ciclu are cīte cinci texte şi un al şaselea concluziv, exceptīnd ciclul final, unde acesta lipseşte. Locuitorii sīnt priviţi inclement, mai ales bărbaţii („care te-ntīlnesc pierd īn greutate”). Ei nu apără femeile, ci „vīnează cu limba bītlanii seceraţi ai sīnilor” şi „falusul [lor] expirat crede că sīnii femeilor emit o lumină intermitentă”. Cīnd, de fapt, e vorba de laser.
Oraşul e seducător, dar putred. „Oraşul de beton se-mpreunează cu oraşul de carne.” La Sorbona „sunt fierţi studenţii-n cazane cu cărţi”. Oraşul e dantesc, un infern organizat orizontal, alienarea e totală. Un poem excelent, Mănīnc şi dorm, descrie supravieţuirea īn metropolă, redusă la instincte. Personajul mănīncă şi doarme ca să se regenereze („Pielea mi se reface zilnic”) pentru a obţine porţia cotidiană de plăcere carnală: „bărbatul care-mi oferă plăceri/ īmi mīngīie īn fiecare zi sexul/ pīnă ajunge carne vie”. Nici femeia nu rămīne datoare: se repede la el, „īl bat cu lanţul şi-i īnnod degetele”. Sexul salvează cīte ceva din ziua doldora de angoase: „pubisul femeii nu lasă tristeţea/ să urce pīnă la cer. Dumnezeu n-a īnchis bine femeia”, ea este − din fericire, să recunoaştem – penetrabilă, trupul ei „poate fi străpuns īnsă foarte puţin”. Suficient pentru o mică ieşire din bolgii!
Două momente īşi fac permanent pandant īn volum: dimineaţa („ca un percuţionist descreierat”) care „se lasă pe Obelisc” şi noaptea, imundă şi totuşi consolatoare. „Oamenii ies pe stradă tăiaţi īn felii subţiri” şi dimineaţa, şi noaptea, oraşul e detestat, dar rămīne fascinant.
Poezia Lindei Maria Baros are o forţă puţin obişnuită şi o originalitate absolută. Nu e cu nimic tributară poeziei romāneşti imediat anterioare sau contemporane ei şi nici, cīt īmi pot da seama, celei franceze. Este o luptă pe cont propriu, o experienţă individuală crīncenă care impresionează cititorul. Este cumplită şi totuşi place, oferă tentaţia de a te lăsa īnspăimīntat, ca filmele horror. Dacă poezia aceasta are ceva ascuns īn ea, nu de talent e vorba, ci eventual de geniu.



Elisaveta Novac, Ecaterina de Alexandria, mireasa lui Iisus, Editura Nova Internaţional


O specie rar īntīlnită la noi este romanul mistic pe care īl practică Elisaveta Novac acum, scriind o biografie romanţată a Sfintei Ecaterina. Ecaterina a fost fiică de īmpăraţi şi s-a logodit cu Iisus Hristos, devenind o propagatoare a creştinismului īn Egipt. Ea a reuşit un număr īnsemnat de convertiri, īncepīnd cu soţia īmpăratului Maximian. Īmpăratul, exasperat de eficienţa apostolică a sfintei a vrut să o abată de la misiunea asumată de ea, a īnchis-o, şi-a ucis nevasta şi sfetnicii creştinaţi şi i-a oferit tronul cu condiţia lepădării de creştinism. Refuzīnd, Ecaterinei i s-a tăiat capul şi a fost īnălţată la cer. Ultima parte a volumului relatează minunile pe care Ecaterina a continuat să le facă mult după moartea sa, ca ocrotitoare a Sinaiului, unele mărturii datīnd de la sfīrşitul secolului XX. Pe baza unei bibliografii extinse, probabil tot ce s-a consemnat şi tradus despre Sfīnta Ecaterina, cel puţin īn limba romānă, Elisaveta Novac scrie un volum impregnat de propria-i credinţă, puternică şi luminoasă, ferită de orice umbră de īndoială.



Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Amintiri, Editura Polirom


Ceea ce l-a distins pe Ioan Groşan īntre prozatorii optzecişti a fost rezerva lui faţă de complicaţiile şi trucurile naratologice īn care excelau aceştia, īn frunte cu Mircea Nedelciu. Procedee menite să arate c㠄ei ştiu că noi ştim că ei ştiu” că literatura e o convenţie, autorul e disjunct de narator şi face mişto de el, de personaje, ba şi de cititor etc. Groşan şi Cristian Teodorescu au fost cei mai mefienţi faţă de aceste artificii, pe care le-au cunoscut, fireşte, dar le-au practicat cu măsură, preferīnd povestea. Ioan Groşan şi-a valorificat cu inteligenţă harul principal, care este cel de povestitor. Naraţiunile lui Groşan sīnt limpezi, au suspans şi umor, aluzii livreşti puţine şi bine alese, sīnt pline de autoironie. Lui Groşan īi lipsesc morga şi īnfumurarea de autor care − exact cīnd joacă o comedie non-omniscienţei − se dă atoateştiutor. Īn amintirile acestea, prea succinte din păcate, prozatorul valorifică uşor, cu naturaleţe, talentul şi inteligenţa lui excepţionale. A repovesti pe scurt oricare dintre fragmente īnseamnă a-l strica. El trebuie gustat īn scriitura autorului.



Adrian Munteanu, Fluturele din Fāntānă, Editura eLiteratura


Actorul din Braşov, absolvent şi al unei facultăţi de filologie, a publicat şapte volume de sonete īn şapte ani consecutivi (2005-2011). Īn volumul de faţă el face o selecţie destul de generoasă, de permisivă, din aceste cărţi, publicīnd, īntr-o carte a cărţilor, „sonete alese”, īn număr de vreo 350, şi lăsīndu-i īn urm㠖 din punct de vedere cantitativ – pe Dante, Petrarca şi Shakespeare. Printre aceste nenumărate sonete sīnt cīteva foarte bune şi destule demne de atenţie, ca şi cīteva experimente bizare, de pildă sonete la care toate cuvintele īncep cu aceeaşi literă. Aceasta fiind D sau, şi mai surprinzător, Ī: „Īndoi īntreaga īnduminecare./ Īnvăpăiat īnfrīngeri īnmurgesc” etc. Rezultatul e comic, dar inutil. Adrian Munteanu e bun īn sonetele care conturează īn peniţă fină silueta Braşovului şi a străzilor lui pitoreşti, cīnd dă versurilor savoare argotică dinspre Arghezi sau MRP, cīnd realizează pasteluri delicate. Īntrebarea fundamentală e pusă īn sonetul De ce mai scriu sonete azi. Răspunsul: „Ca să presimt parfumul fin al florii/ Să urc visări de taină īn hamacuri”. Urcarea visărilor īn hamacuri mergea şi fără formă fixă, dar opţiunea (fixaţia) poetului e dreptul lui inalienabil. Să-l respectăm, făcīnd − din culegerea lui amplă − mica noastră antologie.



Veronica Maria Florescu, Taina unui ecou, Editura Betta


Autoarea multor volume de versuri, proză şi literatură pentru copii, Veronica Maria Florescu, medic de formaţie, oferă cititorilor o nuvelă de dragoste. Personajele centrale sīnt Diana şi Andrei, un cuplu fericit. Ei se cunosc, se īndrăgostesc, se căsătoresc şi petrec ani fericiţi īmpreună pīnă cīnd moartea lui Andrei (prevestită oniric) īi desparte. Anticipīnd momentul, Andrei īl aduce īn căminul lor pe cīinele Rex, ca Diana să nu rămīnă singură de tot după dispariţia lui. Faţă de atītea proze cu exces de fapte cumplite, bizare, obscene, groteşti, o nuvelă īn care nu se īntīmplă nimic e reconfortantă.



Silvia Butnaru, Spectrograme – proză scurtă, Editura Global


Silvia Butnaru locuieşte de mulţi ani īn Germania, avīnd o activitate culturală susţinută īn cadrul revistelor şi cenaclurilor comunităţii romāneşti. Volumul de faţă adună texte de dimensiuni şi facturi diferite: schiţe, memorialistică, poeme īn proză şi, la final, are două interviuri ale autoarei cu Ion Dumitru şi cu Irimie Străuţ (protagoniştii sīnt, aşadar, cei doi scriitori), fragmente critice despre autoare şi chiar pagini de corespondenţă. Un simpatic ghiveci literar-memorial, cu bucăţi şi mai bune, şi mai slabe, care se pot citi pe alese şi pe sărite.



Ion George Enache, Calea şi drumul, Editura Paco


Muzicianul Ion George Enache, instrumentist suflător īn ansambluri filarmonice din Germania, este şi dramaturg de limba romānă, specialitatea sa fiind piesele scurte, unele de dimensiunea unor scheciuri, de regulă comedii sarcastice. Piesa Calea şi drumul e īnsă atipică pentru arta lui, e un fel de scenariu teatral īn care două grupuri de muritori (cei virtuoşi īn alb şi cei păcătoşi īn negru, ne explică didascaliile, ca să nu īncapă confuzii) sīnt conduşi la loc cu verdeaţă, respectiv cu smoală de o Povestitoare şi daţi īn grijă unor īngeri. Personajele recită un poem dramatic (īn cor sau individual) şi trag concluzia că e mai bine să fii curat şi bun decīt murdar şi rău. Volumul este paginat şi tipărit cu o neglijenţă vecină cu nesimţirea faţă de cititor (rīnduri spaţiate enorm, lipsa unor diferenţieri ale corpului şi formatului literei pentru personaje, didascalii şi replici) şi constituie o ruşine editorială. Strict literar vorbind, ar putea constitui, cu efortul unui regizor inspirat, calea (sau drumul?) către un spectacol mistic sau, īn oglindă, blasfemiator. Cine ştie?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul