Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scriitori de care aţi auzit mai puţin

        Radu Voinescu

Suntem câţiva excentrici (se poate citi şi cu cratimă după prefix) în critica literară care nu prea ne lăsăm anesteziaţi de „direcţia” majorităţii comentatorilor de azi. Cu alte cuvinte, luăm în discuţie adesea şi cărţi ale unor autori care au ceva de spus, dar nu se află în atenţia celor care impun moda. Nu afirm doar că semnatarii rubricilor de foileton de la revistele săptămânale importante se mai pot şi înşela, că poziţia lor nu e neapărat semn de infailibilitate, adaug şi că o literatură nu există numai prin autorii cu adevărat mari sau prin cei consideraţi mari la un anumit moment. Istoriile literare, e drept, dau credit mai mult acestora din urmă, în baza principiului că o astfel de construcţie operează o selecţie critică. Dar cel puţin doi istorici, G. Călinescu şi Marian Popa, au căutat să adopte puncte de vedere şi inventare cât mai cuprinzătoare de poeţi, prozatori, critici, eseişti, dramaturgi. Rezultatul nu face derogări de la norma axiologică, dar excelează prin detalii care ne fac să înţelegem mai bine câmpul literar (în sensul lui Pierre Bourdieu).
Un critic mai puţin atras de practica de a scrie numai despre numele influente este Adrian Jicu (Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare – 2008; Coordonate ale identităţii naţionale în publicistica lui Mihai Eminescu. Context românesc şi context european – 2012). Cronicar literar vreme de zece ani la Ateneu, deţinând rubrică de pe când avea numai vreo douăzeci şi cinci de ani, a reunit textele sale de întâmpinare într-un volum care se arată destul de consistent: Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014). Titlul acesta care, desigur, intrigă, are o explicaţie. Să urmărim argumentarea autorului: „M-am întrebat uneori de ce scriu şi, într-o bună zi, mi-a venit în minte imaginea caruselului în care hamsterul aleargă instinctiv. Goana după nimic este un echivalent nimerit pentru statutul cronicarului cultural de astăzi. Titlul cărţii sugerează tocmai această convingere că scrisul a devenit pentru mine o necesitate, dându-mi o anume dependenţă. Altfel spus, mi-am creat reflexul de a citi şi de a comenta cărţile altora, chiar dacă finalitatea e adesea derizorie. Continui să cred că Don Quijote nu a murit în zadar”. Trecând peste faptul că iscusitul hidalgo din La Mancha nu a murit în vreo luptă cu uriaşii sau cu mai ştiu eu ce monştri ori alte forţe potrivnice, ci în patul său, criticul poate fi văzut, uneori, ca un idealist care luptă pentru valoare şi pentru recunoaşterea ei.
Această credinţă în idealul literaturii este, fără discuţie, şi caracteristica lui Adrian Jicu. O consider răspunzătoare de atenţia pe care o acordă textelor unor autori necanonici, în sensul explicat deja mai sus. Asta face ca, în secţiunile cărţii, care va putea fi, cândva, unul dintre acele repere pe drumul configurării unei istorii a literaturii de mari dimensiuni, integratoare, să apară, alături de opere semnate de autori din zona majoră (Ana Blandiana, Liviu Ioan Stoiciu, Gabriela Adameşteanu, George Bălăiţă, Dan Stanca, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Ion Simuţ, Eugen Uricaru, Matei Vişniec şi mulţi alţii), şi puneri în temă în privinţa apariţiilor unor autori în curs de afirmare sau chiar foarte puţin cunoscuţi la nivelul receptării critice şi de public de azi.
Materia este organizată în patru secţiuni: (Singur) printre poeţi, Metamorfozele prozei postdecembriste, Ţăncuşa din harbuz. Secvenţe din critica recentă şi Miscellanea. Cum se vede, tânărul critic are o înclinaţie către a aborda, la nivelul acesta „categorial”, cărţile dintr-o perspectivă ludic-metaforică, cam în stilul imaginilor cu care Alex Ştefănescu şi-a cucerit publicul. Metafora cu ţăncuşa este ilustrarea profesiunii de credinţă a autorului: „Eu, unul, am fost şi sunt încă atras de critica creatoare de tip Călinescu, de impresionismul şi portretistica lovinesciană, de eseistica lui Alexandru Paleologu sau, mai nou, de spectacolul consistent al deja menţionatului Dan C. Mihăilescu. Scriind despre o carte, procedez asemenea ţăranului din piaţă care, pentru a-şi atrage muşteriii, le oferă spre vedere şi degustare ceea ce se cheamă o ţăncuşă din pepenii săi. Fiind şi eu un spintecător de harbuji, încerc să extrag felia cea mai arătoasă. Metoda s-ar putea să nu placă unora, însă pentru a convinge nu poţi tăia tot pepenele. Aşa încât mă străduiesc să dau la iveală ce e mai bun într-o carte, fără, însă, a ascunde coaja şi sâmburii”.
Uneori procedează aşa, alteori mi se pare că nu. Se pronunţă la adresa cuminţeniei unor texte critice, dar şi ale sale îmi par, pe alocuri, cuminţi, plătind parcă un anumit tribut admiraţiei generale faţă de o serie de autori. Sau poate e o diferenţă de percepţie (se ştie că nu toţi percepem la fel dulcele, de exemplu) şi de grilă valorică între cel care scrie aici şi autorul discutat. Spre exemplu, nu împărtăşesc defel (am şi motivat cu câtva timp în urmă acest lucru) entuziasmul pentru romanul Florinei Ilis, Vieţile paralele. Tocmai făcătura din construcţia narativă a prozatoarei, partea cu agenţii Securităţii comuniste care îl urmăresc pe Eminescu la Viena, e privită de Adrian Jicu drept o mare realizare. Ar fi de citit măcar Liviu Radu pentru a vedea cam cum se scrie bine istorie contrafactuală. Ca să nu se creadă că l-aş taxa, cumva, pe tânărul autor pentru faptul că are alte opinii decât cele publicate de mine la adresa unor cărţi, trimit la modalitatea destul de critică în privinţa unor opţiuni şi formulări ale lui Bogdan Creţu din cartea despre Cantemir, Inorogul la Porţile Orientului. În ce mă priveşte, apreciez la superlativ lucrarea lui Bogdan Creţu, dar felul în care se exprimă poziţia lui Adrian Jicu mi-a plăcut foarte mult. Iar în respectiva cronică, însă nu numai acolo, sper că se înţelege, lucrurile denotă distanţă critică şi aplomb.
Bună este metoda de a reda cât de cât subiectul cărţilor, fabula. De asemenea, continuând ideea cu care am deschis aceste rânduri, admir interesul pentru autori mai puţin frecventaţi de critica „mare”. Sunt de parcurs cu luare-aminte cronicile despre Iacob Florea, Gheorghe Izbăşescu, Ion Fercu, Cătălin Dorian Florescu, Calistrat Costin (memorabil portretul în acvaforte al poetului de la Ateneu), Dan Petruşcă, Viorel Savin, Sorin Gherguţ şi mulţi alţii. Subliniez o anumită gentileţe entuziastă faţă de cărţile de debut, dar nu pot să nu remarc şi erori de perspectivă în aceeaşi arie. Spre exemplu, comentând poezia lui Adrian Creţu poema unui vagin primitor, mă raliez numai ataşamentului şi admiraţiei faţă de subiectul în sine, nu şi faţă de versurile „la stemă” ale junelui poet, pe care criticul le reproduce în textul său.
Editura nu a găsit de cuviinţă să menţioneze în vreun fel Prefaţa lui Vasile Spiridon la acest volum, nici la pagina de titlu, nici la descrierea CIP, dar e bine de precizat că aceasta este de parcurs neapărat.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul