Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mircea Mihăieş, de la Mircea Cărtărescu la James Joyce

        Cornel Ungureanu

Prima carte a lui Mircea Mihăieş, De veghe în oglindă, a fost întâmpinată de Nicolae Manolescu cu un şir superlative semnificative pentru anul 1989 al scrisului românesc: „Mircea Mihăieş nu este numai un maestru al analizei conceptuale, ci şi unul al formulărilor memorabile. El a creat câteva concepte, botezate cu inteligenţă şi umor, la care cercetătorii jurnalului vor trebui să se refere de aici înainte”. Criticul nu este la prima lectură din Mircea Mihăieş, l-a mai citit: „Am ştiut din prima clipă că Mihăieş este unul dintre cei mai talentaţi critici tineri, fie şi numai urmărindu-l săptămânal în Orizontul timişorean”. În Orizontul timişorean Mircea Mihăieş a scris, începând din 1980, cronici de întâmpinare despre, pentru literatura optzecistă. Sunt pagini profunde, citate mereu de cei mai importanţi optzecişti, de la Cărtărescu la Muşină şi de la Viorel Marineasa la Ion T. Morar. De veghe în oglindă conţine analize ale jurnalelor, studii relaxate despre cei mari ai jurnalului, de la Tolstoi şi Wirginia Wolf la Stendhal, Maiorescu, Pavese şi Radu Petrescu. O critică de identificare devine vizibilă la a doua ediţie, revăzută, a cărţii, care adaugă o introducere: Celălalt. E jurnalul scriitorului: „Două pagini despre bunele obiceiuri, două pagini despre mine la masa de scris. Fără metafore. Pagini simple, directe. Desene după natură. Desene în mers, în goană. Pe mal, duminecă dimineaţa, în faţa unui şevalet, a unui deal pe care-l văd între şuruburi, cafeniu şi albastru, dincolo de umărul lui D. La fel şi acum, în faţa şevaletului, la maşina de scris...”.
În faţa maşinii de scris, se întâlneşte cu Celălalt, care e Katherine Mansfield sau Andre Gide. Merge împreună cu ei. Sau cu Musil: „Ce înseamnă moartea? Moartea poate fi şi privitul pe fereastră, într-un început de primăvară, clipa cea mai prielnică pentru a-ţi trece în revistă viaţa. Ar trebui să-i fie ruşine de propria senzualitate şi nu-i este. În timp ce-l citeşte pe Novalis dincolo, în camera alăturată, exact când transcrie totul cu sânge rece, îi moare bunica. Alături, la câţiva paşi! Se întreabă ce înseamnă să mori, şi nota dominantă a şirului de cuvinte dinaintea semnului exclamării e curiozitatea. Ce înseamnă moartea, când în preajma ei se întâmplă atâtea lucruri?”.
Mircea Mihăieş s-a devotat Aradului adolescenţei sale prin câteva cărţi în care reabilitează un timp al lecturii. „Aş fi vrut să scriu această carte acum treizeci de ani. Consider o datorie de tinereţe, în fine achitată, în amintirea vremurilor când, împreună cu Valentin Constantin, Ioan T. Morar, Eugen Suciu, Genu şi Dani Motz, citeam cu voce tare pasaje din cărţile lui Raymond Chandler. Sunt sigur că fiecare dintre noi a fost marcat de acele zile şi de acele lecturi: atunci căutam în anchetele detectivului Philip Marlowe partea solară a existenţei, libertatea, umorul şi aventura; astăzi probabil am căuta doar nevroza” sună Cuvântul înainte la Metafizica detectivului Marlowe. Explicaţii mai ample despre vârstele lecturii există în Capitolul I (Corto Maltese: prima întâlnire) a volumului Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător, apărut în 2014: „M-a fascinat, de când mă ştiu, felul în care imaginea se combină cu entităţi fie concrete, fie abstracte, pentru a contribui la naşterea sensului. În anii ’70 şi ’80 m-am ocupat cu oarecare insistenţă de legătura între cuvânt şi imagine în poezia anglo-saxonă, pe urma studiilor, atunci în vogă, ale lui Umberto Eco... cu aplicaţie asupra unor mari poeţi precum Ezra Pound, William Carlos Williams ori Charles Olson. Privind retrospectiv, îmi dau seama că acest interes, cu juvenile ifose de savant, nu era decât amplificarea mirajului născut de banda desenată...”. Autorul va citi săptămânal banda desenată, începând de la vârsta de 11 ani şi chiar până după vârsta „când astfel de lecturi nu mai intră în obişnuinţele unui intelectual presupus evoluat”. Mai citeşte benzi desenate şi azi „fie prin amabilitatea prietenului de-o viaţă, Marcel Tolcea, fie în periplurile franceze, când încremenesc ore în şir parcurgând în FNAC-uri producţiile mai vechi sau mai noi”. Istoria lui Corto Maltese e prefaţată de Horia-Roman Patapievici, şi el, ca şi Marcel Tolcea, ca şi Mircea Mihăieş, iubitor, odinioară, a lui Corto Maltese. E lectura fericită a unei generaţii.
Mircea Mihăieş îşi realizează opera sub semnul prieteniei, al solidarităţii, al drumului împreună cu prietenii de demult sau de azi. A scris jurnal împreună cu Mircea Nedelciu şi Adriana Babeţi, scrie jurnal cu Adriana Babeţi. Experienţa personală – a jurnalului intim − „se proiectează” în mai multe cărţi ale teoreticianului, criticului şi comparatistului: De veghe în oglindă şi Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea, Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen trădează „o amintire”. Un moment fericit de demult, de odinioară, care trebuie aşezat sub protecţia documentelor. Sau a ficţiunii. Scrie despre tânărul Faulkner în facultate şi va scrie mereu despre Faulkner. Cartea despre Faulkner, Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha, este o cursă de urmărire a cărţilor, a personajelor lui Faulkner. O cursă contracronometru. Fiecare dintre cărţile lui Mircea Mihăieş vorbeşte despre o prietenie care trebuie susţinută, prelungită, confirmată. Întrebările îl vor însoţi în toate cărţile, fie în studii despre Faulkner, Joyce, Virginia Woolf sau Radu Petrescu, fie în dialogurile cu un prieten sau altul, fie în jurnalistica sa explozivă: Ce rămâne? Ce înseamnă moartea? O prefaţă la cartea lui Leon Wieseltier, Kadish (Polirom, 2001), va trece în volumul Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. Prefaţa se numeşte Metafizica destinului: „«Când moare un înţelept, toţi sunt rudele lui». Cu acest text talmudic începe răscolitorul articol scris de Leon Wieseltier la moartea lui Sir Isaiah Berlin. Nu ştiu dacă Mark Wieseltier, tatăl lui Leon, a fost un înţelept, dar a fost cu siguranţă un om norocos. Norocos a fost şi Isaiah Berlin, pentru că «rugăciunile de doliu» spuse/scrise de acest fiu risipitor – fiu biologic pentru unul, fiu spiritual pentru celălalt – sînt veritabile capodopere”.
Articol răscolitor, înţelept, norocos, fiu risipitor, veritabile capodopere sunt cuvinte aparţinând unui jurnal dominat de emoţii – de emoţii greu controlate. Detaliate în continuare de cronicarul evenimentelor, dar şi de cel care face portretul celui care spune rugăciunea: „Unul dintre cei doi fericiţi părinţi moare la Oxford, Anglia, celălalt în Brooklyn, la New York. O întreagă istorie a diasporei evreieşti în secolul XX. Variante întâmplătoare şi dureroase ale galut-ului, adică ale exilului şi captivităţii, trăite pe cele două coaste ale Atlanticului. Unul dintre dispăruţi avea să lase în urmă o mare operă de gânditor. Celălalt, un fiu care, cu trudă şi disperare, cu remuşcări şi spaime, fugind de sine şi căutându-se pe sine, a învăţat să gândească cu propria minte. Şi cu propria tradiţie”. Ce poate fi mai mult pentru un comentator al jurnalelor lui Stendhal, Tolstoi, Musil, Kafka, Gide, Gombrowicz, Maiorescu, Camus decât cartea unui fiu care, „cu trudă şi disperare, cu remuşcări şi spaime, fugind de sine şi căutându-se pe sine, a învăţat să gândească cu propria sa minte şi cu propria sa tradiţie”?
„Leon Wieseltier tocmai ieşise, în iarna timpurie a lui 1997, când se stingea Isaiah Berlin, din doliul de un an ţinut cu stricteţe după tatăl său. Dacă în primul caz lucrurile sunt simple – Legea îi cere ca fiu să spună kaddish-ul, rugăciunea de doliu de trei ori pe zi, la sfârşitul serviciilor obişnuite din sinagogă −, în privinţa lui Isaiah Berlin complicaţiile sunt infinite. Tată sau înţelept? Înrudire biologică sau înrudire spirituală? Sânge sau literă?”
În Prozac 2. 90 de pastile împotriva tristeţii, Adriana Babeţi divulga un dialog cu Mircea Mihăieş întins pe foarte mulţi ani. Între cărţile apărute, în bibliografia esenţială a lui Mircea Mihăieş se află cele scrise împreună cu Vladimir Tismăneanu – politolog important pentru înţelegerea istoriei Europei Centrale şi de Est(1).
În presa culturală au apărut mai multe pagini dintr-o carte despre Joyce – Odiseea de hârtie. Romanul romanului Ulysses de James Joyce. Vor fi câteva mii de pagini legate de aceleaşi întrebări lansate în prima sa carte, De veghe în oglindă: ce înseamnă a scrie, a trăi, a muri? Nici un scriitor de azi nu a rămas, în scrisul său, alături de întrebările sale – de „oglinda de hârtie” − ca Mircea Mihăieş.


Note
1Solidaritatea Vladimir Tismăneanu − Mircea Mihăieş poate fi citită, în premieră, în volumul Ghilotina de scrum (Editura de Vest, 1992), în care politologul dialoghează cu Adriana Babeţi, Raluca Barac, Vasile Gogea, Stelian Tănase, Leonard Oprea, Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieş. Ei întreabă, Vladimir Tismăneanu răspunde. Iar în prefaţă, Mircea Mihăieş scrie: „O carte despre nevroze şi revoluţii. O carte cu personaje malefice şi victime a căror amintire s-a pierdut. Pariul lui Vladimir Tismăneanu este, în primul rând, un pariu cu memoria şi suferinţa colectivă. O carte a mărturisirilor răscolitoare şi a supravieţuirilor miraculoase. Transferul permanent al biograficului în politic şi al politicului în biografic dau acestei cărţi o forţă şi un patetism care sunt, în fond, caracteristicile personajului ciudat, descins, parcă, din cărţile lui Danilo Kiş, dar şi din paginile de tinereţe ale lui Proust, dostoievskian fanatic şi nostalgic al unei lumi fantasmatice, trăită cu intensitatea tragicului «thomasmannesc», aşa cum şi-o doreşte, dar şi bântuit de viziunile lui Kafka, repede corectate de cinismul sprinţar al cutărui personaj din Kundera...”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul