Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Taine la vedere”*

        Andrea Hedeş

„Cerul este atât de albastru! Să fie oare aceasta adevărata lui culoare?”**, pare să se întrebe Simona-Grazia Dima, aidoma lui Zhuang Zi, meditând asupra ei, despicând în nuanţe infinite întrebarea ce bate la porţile fiecărei dimineţi, în pragul fiecărui început de drum, fiecărui început de carte, întinzându-se ca un sistem de filamente subţiri şi ramificate ce îmbrăţişează delicat, nebănuit, cu blândă luminozitate existenţa: Micelii solare.
Micelii solare este cel mai recent volum al Simonei-Grazia Dima, publicat la Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014. Volumul este deschis de cuvintele de întâmpinare semnate de Ion Pop şi Magda Cârneci şi se încheie cu o postfaţă semnată de Marius Vasileanu. Micelii solare grupează texte cuprinse sub titlul Eseuri şi esenţa lor este dezvăluită de autoarea lor: „Am încercat să conştientizez şi să exprim gânduri care mă frământă de multă vreme în practica scrisului, adevăruri sau realităţi interioare, pe care altfel nu le-aş fi rostit, într-o rubrică de eseuri, intitulată Micelii, susţinută la revista «Vatra», între anii 2010-2012 (...). O intitulasem astfel în ideea că un adevăr, fie şi trăit în taină sau anonimat, va ajunge, la un moment dat, să se răspândească natural, precum miceliile umilelor ciuperci, a căror identitate este, iniţial, subterană. (...) Ele sunt însă micelii ale poeziei: deci luminoase, iradiante, de unde determinantul solare (...). Sugerează fiinţarea oximoronică (în viziunea noastră) a principiului: deşi el pare ascuns, luminează, mai bine zis este însăşi lumina prin care vedem lumea”.
Miceliile solare ale Simonei-Grazia Dima sunt artă poetică, meditaţie sacră, literatură, dar şi critică literară, călătorie a pelerinului şi compendiu de filozofie, solilocviu şi carte de învăţătură. Această largă claviatură este stârnită de un vers, un gând, o frază producând ample, maiestuoase reverberaţii, ca, de pildă, în eseul ce deschide volumul, Despre geneza poeziei şi viaţa lumească: „Unele dintre cele mai triste cuvinte pe care le-am citit îi aparţin poetului britanic George Szirtes: «marea forţă de vindecare a poeziei stă în faptul că pune o punte peste hăul dintre limbaj şi fapte. (...) Dar numai un monstru, un descreierat ori un grandoman ar putea să creadă că poate el să vindece lumea, să-şi închipuie că menirea lui e vindecarea universală» (...) Tristeţea mea vine tocmai din prăpastia ce se creează, fără să vrem, între «limbaj şi fapte»„. Odată piatra aruncată, ea creează cercuri concentrice de unde radiante care se extind în apele volumului, se întretaie cu altele stârnite de alte uimiri, tristeţi sau întrebări, într-un balet fascinant al cunoştinţei şi al conştiinţei.
Micelii solare este un jurnal al căutărilor şi trăirilor profunde, căutări de sine, urmând anticul îndemn Homo, nosce te ipsum, „Indiferent de mesaj, meritul poeziei mi s-a părut, dintotdeauna, a fi acela de a încetini existenţa şi, astfel, de a îndemna la cunoaşterea de sine cea adevărată”; trecând prin ipostaza vindecătorului rănit, „cine crede că toate aceste înţelesuri au venit uşor, se înşală, eu le-am trăit dramatic”; dar şi prin cea de phosphorus, de purtător de lumină în preajma unor opere sau aspecte ale unor scrieri mai puţin sau prea puţin înţelese ori vizitate: „Mă aflu într-un punct de cotitură. Aş fi vrut să încep să vorbesc despre un poet-sfânt de dincolo de dogme, al-Hallāğ, martirizat tocmai din cauza cuvintelor rostite, ce numeau identitatea sa cu indicibilul (...)”; la fel, eseul despre Gânditorul din vârful muntelui; ori aceea de eremit: „Poetul e asemenea Părinţilor deşertului, el nu chestionează utilitatea practică a demersului său, nu disperă. Poezia este deci (sau poate fi) un act de credinţă”; clipa beatică a întrezăririi unei fărâme din Absolut: „Extraordinare acele clipe ale lecturii când simţi că insul care scrie nu o mai face ca un om, ci pare că vezi la lucru însăşi Firea sau Cosmosul sau Dumnezeu scriindu-se de la sine, în forme de exprimare manifestate doar ca reliefuri nude ale strurilor existenţei (...)”. Iată, poezia este în toate, este începutul şi sfârşitul a toate, este cauza şi efectul, deoarece poezia poartă în ea scânteia divină, prin cuvântul care a fost la început şi care, prin zidirea în poezie devine, cum spunea Heidegger, „prezenţă în preajma zeului şi pentru zeu”. Este vorba aici despre un volum prin care, Simona-Grazia Dima invită cititorul „A bea nu lapte, ci cel mai tare vin din câte există”.
E un dans în care toate intră în rezonanţă, toate elementele, piesele par că lunecă lin spre locul în care se potrivesc pentru a crea o imagine, nu de ansamblu, ci un portret de mare profunzime, de fineţe al poeziei. Nu este o relatare despre poezie, la nivelul epidermei, este o mărturie despre poezie pe care un poet o face, auricular. Acest dans sacru, această rotire în jurul poeziei este revelatoare şi vindecătoare pentru practicant, ca şi pentru neofit. Aidoma sunetelor unor boluri cântătoare, aliajul special al eseurilor Simonei-Grazia Dima ating ceea ce este mai profund în poezie, făcând sufletul care le caută să vibreze în armonie cu aceasta, căci, ne spune autoarea, „însăşi căutarea este transmutaţia şi transfigurarea”.
Îndrumând cu infinită răbdare şi o profundă siguranţă prin ceea ce ar putea părea un labirint al poeziei, evidenţiind gracile comori, diafane miresme, Simona-Grazia Dima arată căutătorului de poezie, în lumina unor Micelii solare, o posibilă cale: „călătoria în petalele trandafirului”.


* Titlul unui eseu din Micelii solare, Simona-Grazia Dima, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014.
**Simbolurile integrităţii infinite. Integrala Zhuang Zi în traducerea lui Constantin Lupeanu.
Andrea Hedeş

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul