Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ţara de dincolo de cuvinte a Eugeniei Ţarălungă

        Emil Lungeanu

„Ah! atuncea ţi se pare/ Că pe cap îţi cade cerul:/ Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”
Ştim deja, de la safica Odă eminesciană încoace, că-i destul să atingi între ele trei verbe pentru a produce scînteia poeziei, cum tot bine ştim, de la Puşi Dinulescu citire, că ajung două propoziţii pentru a compune o poveste: „Un bou iubea pe Luminiţa. Boul eram eu”. Atunci, ce tot au experimentaliştii ăştia ai ultimelor decenii de nu le mai ajunge dicţionarul matern? Să mă bată DOOM-zeu dacă-nţeleg. E ca şi cum matematicienilor nu le-ar mai ajunge cifrele de la 0 la 9 pentru a scrie un număr. Într-un vers-paranteză, iată, din noul ei volum de poeme şi „texte-bloc” Rabatabil la cerere (Editura Tracus Arte, 2014), Eugenia Ţarălungă villonizează: „(ehei, unde ni sunt cuvintele de altădat’?!)”. Şi parcă înadins spre a te convinge că acele vremuri bune sînt revolute, îţi oferă un rocambolesc spectacol neologic, poliglosic şi enciclopedic, în care vedetele sînt, desigur, anglismele (aşa de dragi azi „Micului Paris”) şi logodedalia computerelor: „trebuie să existe un shortcut, ayudam/ furia gelozia sau frica-dot-com/ de pe un perete perpendicular privirii”, „ul-lu”, „epifizioliză”, „franciza”, „tabere ASCOR”, „cursă off road”, „reviste glamour”, „reflex circadian al genunchiului”, „destrămătură”, „upgradată spăşirea dobîndită recent”, „exastenuarea”, ba chiar şi rarităţi astronomice ca „Luna cu fazele în sizigie” (i.e. Lună nouă în conjuncţie şi Lună plină în opoziţie) şi „Alpha Geminorum” (i.e. steaua sextuplă Castor), mai lipsea doar almucantaratul. Şi sărmanul Hugo care, proclamînd „Republica vocabularului”, crezuse că s-au rezolvat toate: manque de pot! Parcă noi nu la fel am crezut acum 25 de ani? Unde mai pui la socoteală ideologemul, parataxa, monştrii verbali („se recreeeează eşalonat”, „pătratul nu mai are nicio şansă/ să se încolţureze”), jucăria hipocoristică („inimuţe”), nostimadele paronimice („am stat doi ani acasă/ în concediu de fraternitate”), calambururile („coaja tare a rodiei ştiu să o înmoi/ şi această ştiinţă îşi va arăta roadele/ negreşit”), aliteraţiile (bunăoară prin zetacism mantric: „rugăciunea însăilată/ neîncetată/ za za za/ zi zi zi/ zale pentru zilele de mai încolo”), aglutinările aiuritoare („balustradeparîme”, „vommurişivomfi”, „wegetwhatwegive.com”) şi alte asemenea cascadorii. În final, nu am cerut chiar un pistol ca Jean Portante cînd a terminat de citit Înotătoarea dezosată a Lindei Maria Baros, dar cîteva injecţii tot a trebuit să-mi fac şi eu.
„Poezia transliterară a Eugeniei Ţarălungă merge în lumea de dincolo de cuvinte” – constată acad. Basarab Nicolescu în textul-escortă de pe coperta a patra, localizînd-o undeva „la frontiera dintre dadaism şi Urmuz”. Între noi fie vorba aici, este avangardistă Eugenia Ţarălungă cum sînt eu vedetă porno (vezi, de pildă, spre comparaţie, Nonpoemele din 1991, cartea-obiect, versurile negre şi Poemele fără nici un vers ale „franctirorului paradoxist” Florentin Smarandache), însă nu asta e important acum, nu a cui e frontiera, ci cum este ea, iar limita sus-pomenită arată într-adevăr la fel ca frontiera dintre Oman şi Arabia Saudită mai la sud de nisipurile de la Umm al-Samim. Căci poeta îşi construieşte demersul nu pe baza logicii bivalente clasice, ci întrebuinţînd logicile continue, conform cărora între adevărul şi falsitatea unui enunţ există multiple grade de veridicitate sau de plauzibilitate. Altfel spus, apartenenţa la o mulţime sau alta nu mai e disjunctă („Să nu vă juraţi nicicum ...ci atunci cînd este da, da să fie, iar cînd este nu, nu să fie, căci ce este mai mult decît atîta, de la cel rău este” − Matei, 5:37), ci vagă, ceva în genul răspunsului auzit pe trenurile de navetişti de prin părţile Craiovei: „Ai bilet ori ba?” „Nu prea”. Şi ce altceva i-ar fi putut inspira lui Lofti Zadeh această teorie a mulţimilor fuzzy („Fuzzy sets”, Information and Control, 8 /1965) dacă nu chiar ambiguităţile specifice lingvisticii, esteticii, psihologiei, sociologiei? Fuzzyficarea ce a revoluţionat matematica ultimilor 50 de ani poeţii au aplicat-o dintotdeauna. Atîta doar că demersul Eugeniei Ţarălungă nu e gnoseologic, ci unul etic. Iată, bunăoară, didahia Transliterare, probabil cea mai explicită în această privinţă din întregul volum de faţă: „între atîtea cărţi bilingve/ îţi părea că vei găsi negreşit/ şi biblia cu două versante/ transliterată gata din greceşte// calendarul este un limbaj universal de veghe/ cu o sumedenie de notemuzicale/ în fiecare zi/ un mănunchi de sfinţi zilnic/ ştiuţi şi neştiuţi/ atît de diferiţi şi atît de asemănători//...// Adevărul nu se află la mijloc/ ci pe ambele versante ale muntelui/ nu este sau disjuns de sau/ ci este şi & şi/ fără excludere/ 360 de grade/ de jur împrejur// în loc să căutăm rădăcinile greceşti ale cuvintelor/ mai bine cauţi rădăcina tuturor faptelor bune/ dacă îţi pui o dorinţă în suflet/ pune-le şi pe ale duşmanilor tăi/ transliterează-le de jur împrejur/ şi scoate tu noi şi noi ediţii bilingve/ pînă ce setea de public/ ţi se va ostoi de tot” etc. Culmea e că pînă chiar şi pluralul substantivului „versant” admite, deopotrivă, neutrul şi masculinul, fiind, aşadar, el însuşi un exemplu de apartenenţă fuzzy. Dar ironia face ca şi mulţimea „tuturor faptelor bune” recomandată de poetă să fie tot o mulţime fuzzy, delimitarea ei fiindu-şi propriul bumerang. Care sînt, exact, faptele bune? Cele cu care „iadul e pavat”? Vorba lui Toma d’Aquino: „Răul nu există decît ca o parte a binelui” (sau, cum se zice pe la noi, „tot răul spre bine”). Boala asta a etichetelor maniheice am moştenit-o de la mitul pomului „cunoştinţei binelui şi răului”, unde, paradoxal, odată cu interdicţia „Să nu mîncaţi, că daţi de dracu”, oamenii aflaseră deja, ipso facto, despre rău şi bine mai înainte chiar de a gusta: şi atunci, la ce să te mai caţeri în pom „de florile mărului”? Iată, prin urmare, că vagul matematic (e.g. ce e un „număr mare”?) e valabil şi în domeniul moralei. Şi la drept vorbind, ce înseamnă să predici toleranţa şi iubirea dacă nu tocmai să înlocuieşti logica disjunctivă „sau-sau” cu intersecţia „şi-şi”? Or, exact asta face şi autoarea lui Biu (2010) şi a Micilor unităţi de percepţie (2002): „să iubeşti fără discriminare/ balot tăvălug/ tot blocul tot autobuzul”. Recentul ei volum este, dincolo de text, un foarte personal tratat de chimie a sufletului, întretăiat la tot pasul de nume de sfinţi şi pericope evanghelice ca de nişte referinţe bibliografice sadea, başca paratextul numeroaselor dedicaţii argumentate. Şi cred că, mai curînd decît spectacolul acrobatic al textului, tocmai aceste răs-cruci cu „lumea de dincolo de cuvinte” îi dau poeziei Eugeniei Ţarălungă adevărata reuşită a ceea ce Geo Vasile numea undeva „o căutare (cu orice preţ, uneori) a autenticităţii”. Căci mai acrobatic decît orice este omul „cu genunchii la gură/ şi coatele îndoite la maximum/ cu mîinile strîns împreunate/ şi capul plecat”, ghemuit „ca o sferă smerită” şi imponderabilă, gata să se înalţe pînă la cer (de unde şi paradoxul aforistic „cel mai înalt e omul cînd stă în genunchi”) – o viziune excepţional de plastică a rugăciunii care chiar şi singură ar fi de-ajuns pentru a da măsura acestei scriituri atît de frapante şi de singulare în lirica românească actuală.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul