Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mireasa secretă şi păzitorul ei

        Ioan Es. Pop

Cartea lui Gavril Ciuban Lebăda cu a dumisale rochie de mireasă se află pe o listă de excelenţă a Editurii Grinta, alături de Fata frumoasă: poeme de amor şi Jucaţi-vă mai des cu focul de Cristian Bădiliţă, Întâlnire cu Apostol de Marius Oprea sau Punctul frumuseţii ireversibile de Michael Kruger (aceasta din urmă fiind o antologie de poezie germană contemporană tradusă în limba română), fapt care vorbeşte convingător despre altitudinea poeziei lui Ciuban. Care, atunci când o citesc, mă duce cu gândul la poezia lui Vasile Latiş şi, împreună, mă trimit spre solar-întunecatul Hölderlin.
Am pomenit numele poetului, gânditorului şi profesorului maramureşean Vasile Latiş deoarece între acesta şi Gavril Ciuban se întinde un anotimp al creaţiei intitulat Viaţa de aer, cu poeme inspirate de schimbul de scrisori dintre cei doi pe parcursul a circa două decenii. În mod sigur, acesta a esenţializat poezia lui Ciuban şi a despuiat-o de podoabele retorice care iau ochii cititorului grăbit: ca s-o accesezi, trebuie să întredeschizi mai multe uşi, să zăboveşti în spatele lor până întrezăreşti zvâcnetul scurt al revelaţiei, să îţi permiţi repetate exerciţii de meditaţie, să reconstitui întregul din părţi.
Aceste provocări merită atenţia cititorului pentru că poetul însuşi le doreşte mecanisme iniţiatice, lucrând la întemeierea lor cu atenţia celui convins că poezia e expresia cea mai de sus a spiritului. Autoportret-ul pe care şi-l făcea Gavril Ciuban în anul 2003 sugerează această cale anevoioasă şi nebătătorită pe care a hotărât să înainteze el: „Eu sunt uliţa/ pe care trece fereastra/ spartă de grindină// prin ea puteţi vedea un zid/ găurit de gloanţe/ din el ies întruna cuvinte cu orbitele goale/ ce n-au mai putut încăpea în omul acela singur// Citiţi-l/ ca pe un manuscris ilizibil/ şi uitaţi/ că aţi asistat la o execuţie// Eu sunt colbul stârnit de o droşcă/ pe un drum de ţară// Ţineţi-l minte pe dinafară/ Chiar dacă vă ustură/ Ochii”.
E limpede, aici, ca şi în alte locuri, că metafora lui Ciuban nu dezleagă, ci leagă şi că lumea de afară este doar o oglindă cu feţe înşelătoare care „veghează peisajul lăuntric”. Unui avânt expansiv care osteneşte în călătorii mai degrabă imposibile („De când sunt plecat/ De câini năuciţi mă latră pe drumuri/ Şi îmbătrâniţii copii prin sânge mă strigă?/ .../ Te uită/ Potecile alungă-n hăţişuri/ Urmele mele/ Cu rădăcinile-n flăcări” – Cultivatorul de pietre şi tandra dihanie) îi este contrapusă mai ritmata forţă a recluziunii, ca în această muzicală Improvizaţie: „M-am mutat într-o linişte cu pereţi de spital/ După mine-i deşertul, araba cămilă şi soarele pal// Păzitorul de păsări bolnav se strecoară tiptil/ Peste dânsul e iarnă, zburătoarele toate-s retrase-n azil// Doar privirile lunii rănite-l mai pot urmări/ Când fereastra-i o groapă prin care Nimicul se poate zări// Mai auzi oare marea/ cum spintecă pântecul nopţii cu dinţi de şacal?/ Iubito, mai treci pe la mine.../ Am intrat într-o linişte abruptă cu pereţi de spital”.
E o încântare să auzi ecouri din poezia lui Friedrich Hölderlin şi a lui Georg Trakl, pentru că ele dezvăluie nu simple exerciţii de familiarizare cu creaţiile acestora, ci afinităţi de dincolo de mode şi timp, roditoare înrudiri secrete: „Cu noaptea pretutindeni/ sumbruiesc mestecenii/ pe care i-am iubit iar munţii/ coboară oi întunecate/ fără păstori// Cuvintele scrise decuseară/ nu mai apucă dimineaţa/ Vederea nu mai poate sui/ Până la geamuri e-o veşnicie// O ploaie deasă creşte apele/ în uitare vorbind îndărăt/ şi cu neştiinţă despre lucruri/ grele” (Cu noaptea pretutindeni).
Există câteva trimiteri la realităţi imediate, dar acestea sunt repede sublimate, devenind forme de relief ale „peisajului lăuntric”, aşa cum se întâmplă în textele Dragului de Laurenţiu, un frumos omagiu adus criticului Laurenţiu Ulici, ori Cândva cu Dorel Cherecheş – în munţi.
Te-ai aştepta de la poetul sobru şi introvertit Gavril Ciuban la o poezie monocordă, însă nu se întâmplă aşa şi până aici am tot sugerat acest lucru. Atunci când vocilor din carte li se alătură sarcasmul şi (auto)ironia, se ajunge la efecte precum cele din Istoria unei alienări la domiciliu, La noi în poezie mâna de lucru e ieftină sau Restrişte.
În poeziile din acest volum, Gavril Ciuban spune lucruri însemnate şi misterioase. Şi, tocmai când mă pregăteam să pun punct intervenţiei de faţă, primesc de la poetul trăitor în Vişeul Maramureşului o nouă carte care îl defineşte: Al Vaserului. Ea dezvăluie, printre altele, şi numele apei pe care pluteşte lebăda lui îmbrăcată în mireasă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul