Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Oglinzile trecutului

        Mihai Antonescu

Întrebat cândva la Turnu Severin ce este poezia, Nichita Stănescu a răspuns prompt, ca un mare scriitor ce era şi cu temele la zi: „Poezia este când ai Dunăre şi Turn la Severin”. Dacă, la rându-mi, m-ar întreba oarecine ce este proza, aş răspunde tot aşa fără ezitare: proza este partea dinspre adevăr şi miracol a întâmplării pe care vrei musai să o împarţi cu ceilalţi! Asta-mi transmite şi scriitorul George D. Piteş prin cele trei excelente cărţi de nuvele şi povestiri, ajunse la mine prin grija poetului Grigore Grigore: O viaţă-n zadar, Editura Artmontana, 2007, Destine furate, Editura Bibliotheca, 2014, Destine în impas, Fundaţia Culturală Antares, 2014.
Citindu-le pe toate trei şi plăcându-mi nespus, mă raliez bucuros cu deosebire domnului Neo Narva care, în prefaţa la Destine în impas, conchide că „povestirile sunt versiuni contemporane ale unor întâmplări comune, simple, care de multe ori trec neobservate, dar care devin interesante datorită măiestriei autorului − stilistic vorbind − de a le face cunoscute într-o limbă simplă, adesea convingătoare, fără pretinse şi pretenţioase labirinturi semantice”.
Fin observator al psihologiei umane, autorul reuşeşte să capteze atenţia cititorului printr-o tehnică deloc facilă, aceea a simplităţii în exprimare, a conturării personajului prin doar câteva delicate, dar concise tuşe, departe de orice preţiozităţi şi inutile descripţii, adaug şi eu, făcându-mă ecoul bunelor observaţii ale distinsului prefaţator.
Toate nuvelele şi povestirile acestor trei mirabile cărţi sunt scrise înainte de anul 1989. Ele sunt oglinda unui timp damnat, în care fiinţa, aflată la răspântia dintre bine şi rău, a stat o vreme în cuget şi cumpănă dibuind în imaginar o altă cale de trecere spre orizontul în aşteptare. Convins că sub fiece rană a inevitabilului prezent stă la pândă surâsul unei promisiuni, George D. Piteş disimulează în miezul stărilor de fapt promisiunea unui „altceva”, a unui „altcumva” de trăit. Ei bine, în oglinda despre care aminteam, autorul pe sine însuşi se reflectă până la a rămâne în argintul îngălbenit de vreme chiar şi în absenţa lui din încăpere.
El îmbracă starea şi regretele lui Mihai Viziru din nuvela Picătura de eternitate, spiritul justiţiar al lui Andrei Oprescu din Micuţa cerşetoare, precum şi resemnarea valoric necesară a unui Robescu, de pildă, din Un şef model. Altă trăsătură de bun caracter (şi de condei, adaug) este spiritul pamfletar, recursul frecvent la carambol şi onomastica de tot trăsnită, care fac sarea şi piperul prozelor scurte mai cu seamă, unde George D. Piteş se dovedeşte a fi un adevărat maestru. Mi-au plăcut cu deosebire povestirile Filozoful, Televizorul color şi Comunicările din volumul O viaţă-n zadar, Ce este incultura crasă şi Doi preşedinţi din volumul Destine în impas, precum şi Complicii din volumul Destine furate.
Pe principiul că „cine uită nu merită”, scriitorul George D. Piteş vine dintr-un „cândva” al suferinţei noastre colective, propunând, cu delicateţea specifică doar firilor alese şi cu talentul de incontestabil scriitor, o altă măsură şi un alt veşmânt pentru un „azi” de trăit şi un „mâine” de sperat. Da, asemenea distinsului Neo Narva, aş aşeza, la rându-mi, povestirea La mormântul tatălui meu drept vârf de lance al tuturor povestirilor şi nuvelelor din cele trei cărţi, povestire ce-mi relevă adâncul unui suflet veşnic tulburat de marile întrebări ale existenţei, al unui spirit ce se străduieşte cu bune mijloace scriitoriceşti să pună căpăstru zădărniciilor de tot felul şi să conchidă cu justificată măreţie „Doamne, cât de frumoasă este viaţa!”.
Important e cât ne-o asumăm şi cât o facem să ne semene. Ave!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul