Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Frank, foarte activ pe unde scurte

        Florin Oncescu

Era prietenul sorei mamei mele, Matilda. Aveam 10 ani când l-am cunoscut, ceea ce înseamnă că Mati avea 24. Frank era înalt, avea plete de culoare şaten deschis, zâmbea întruna şi avea o voce mereu prietenoasă. Avea ochelari de soare nemţeşti şi un aparat de fotografiat cu teleobiectiv, nemţesc şi el.
Stătea la Mati pe perioada sejurului lui la mare. Mati locuia în casa bunicilor şi avea două camere ale ei. Eu veneam în vacanţă, de la Craiova, odată cu ai mei ori înaintea lor, ori plecam de la mare după ei. Stăteam tot în casa bunicilor.
Deseori, mergeam împreună la plajă, la Mamaia: Mati, Frank, ai mei şi cu mine. Când Mati se declara obosită, mergeam la plajă în doi, Frank şi cu mine. Sau în trei, dacă ni se alătura vara mea Lili. Singur la plajă, Frank n-ar fi îndrăznit să intre în apă, de teamă să nu-i dispară aparatul de fotografiat. Frank avea umeri rotunzi, burtă lejer vizibilă şi chiloţi de baie lăsând dezvelite coapsele, pe părţi, până la mijloc. În fiecare zi de plajă bea cu mare plăcere o bere sau două.
L-au cunoscut trei generaţii din familia noastră de la Constanţa, de la bunici până la nepoţi. L-au cunoscut prietenii lui Mati şi vecinii de la noua ei locuinţă, un apartament de bloc, cumpărat după moartea bunicului. În vara în care m-am căsătorit, l-a cunoscut şi Cristina. Am fost în trei, la plajă, tot la Mamaia. Frank devenise un membru al familiei.
Toţi ştiam două lucruri despre Frank: că era un pasionat radioamator şi că avea actele depuse pentru plecarea în Germania. De meserie, era tehnician pe profil electric, la Oneşti, oraş din Moldova, oficial numit pe-atunci Gheorghe Gheorghiu-Dej. Aprobarea actelor pentru plecarea definitivă în străinătate era un proces interminabil, cu lungi perioade de incertitudine pentru solicitant.
Frank era născut în Germania şi avea rude acolo. Avea tatăl neamţ şi mama jumătate româncă, jumătate unguroaică. Părinţii se cunoscuseră şi locuiseră la Oneşti, plecaseră în Germania, apoi, când Frank avea patru ani, în vremea tulbure de după război, la insistenţele mamei, luaseră decizia să se întoarcă. Când l-am cunoscut eu, Frank era angajat trup şi suflet într-o bătălie având un unic scop: acela de a corecta eroarea părinţilor.


***
În august 2006, am început un contract de muncă în Germania, la Ulm. Am stat acolo două luni. Eram singur, dar amator de plimbări, la sfârşit de săptămână. Aveam un Fiat, închiriat convenabil, cu luna. Mati mi-a dat adresa şi telefonul lui Frank. L-am sunat şi am pus la cale o vizită, într-o duminică din septembrie.
Am ajuns la Regensburg înainte de prânz. N-aveam nici GPS, nici telefon mobil. La o benzinărie, am cumpărat o hartă a oraşului, apoi l-am sunat de la un telefon public. Voia să-mi explice, pas cu pas, cum ajung la el. L-am oprit, nu voiam decât să-i găsesc strada pe hartă.
Am ajuns la parcul de care-mi vorbise, am oprit maşina lângă trotuar, am trecut strada, m-am îndreptat spre grupul de trei blocuri de câte patru etaje. Frank m-a strigat de la fereastră. Stătea în primul dintre blocuri, la etajul 3.
Era mai în vârstă decât îl ştiam, desigur, dar fără să fie schimbat în mod catastrofal. Ultima oară îl văzusem la Constanţa, într-o vară, înainte de plecarea mea în Canada, din februarie 1995, dar după căderea lui Ceauşescu. Era venit din Germania şi ne-a filmat, în sufrageria apartamentului lui Mati. Frank i-a dat lui Mati o copie a înregistrării, pe care am văzut-o peste ani. Cei prezenţi atunci vorbeam pe rând. În intervenţia mea, eu îi uram lui Frank viaţă frumoasă „dincolo” şi-mi exprimam convingerea că nu va uita de tinereţea lui „de aici”. Frank i-a spus lui Mati că, ascultându-mă, simţise tonul moralizator pe care comuniştii îl rezervau celor care-şi părăseau ţara. Nu pot să susţin că nu avea dreptate. Încerc să mă conving că acea filmare fusese făcută înainte de căderea lui Ceauşescu. Dacă n-a fost aşa, cuvântarea mea confirmă o teorie cunoscută: dezintoxicarea de învăţătura comunistă nu se putea înfăptui doar prin simpla schimbare de regim.
La Regensburg, Frank ocupa singur un „one bedroom” întunecos. Salonul era incredibil de încărcat, avea aerul unei magazii. Bucătăria, la fel. Acolo, la fereastră, îşi ţinea aparatul de radioamator. Era membru al clubului local de radioamatori, aşa cum fusese şi la Oneşti. Mi-a spus că aparatul trebuie să stea acolo, la fereastră, altfel nu prinde şi nu transmite nimic. În baie avea la vedere un prosop mare, de plajă, pe care era imprimată poza unei femei goale, în mărime aproape naturală.
M-a dus la parcarea acoperită de lângă bloc, ca să-mi arate motocicleta. O ţinea lipită de zid. Era ceea ce eu obişnuiam să numesc o motoretă. Frank o folosea ca să-şi facă piaţa. Mi-a explicat că nu are nevoie de permis auto ca s-o conducă, pentru că poliţia a instalat pe ea un dispozitiv electronic care-i limitează viteza la 25 km pe oră.
Am mers cu maşina în centrul oraşului. Am luat masa la o terasă aflată în marginea unei pieţe aglomerate. Am băut câte-o bere. Am rugat ospătăriţa să ne facă o poză împreună. Frank avea tendinţa să uite că şi eu, la rândul meu, plecasem din România de mult. M-a întrebat dacă nu mi-a fost greu să conduc pe „autobahn”. Am vorbit, în primul rând, de Mati, apoi de maică-mea, apoi de alţii din familia de la Constanţa. Am vorbit de fata lui, de a cărei existenţă eu ştiam, de la Mati.


***
La Oneşti, pe când avea cererea de emigrare depusă, Frank repara televizoare, în timpul liber. E posibil ca, din cauza cererii, să fi fost dat afară din muncă şi să se fi apucat de nevoie să repare televizoare. Însă, în oricare dintre cele două variante, cândva la începutul anilor ’80, o clientă i-a făcut un copil.
Acum simt că trebuie să mă apropii de natura sensibilă a relaţiei de prietenie dintre Frank şi Mati. Mati a avut, din copilărie, o maladie care, treptat, a deformat-o fizic şi i-a diminuat capacitatea de a se mişca. Ca adult, cât a putut, a lucrat croitorie la o unitate dedicată persoanelor cu handicap, după care, spre 30 de ani, a devenit pensionară pe motiv medical.
Prietenia ei cu Frank avea toate caracteristicile unei relaţii de iubire. Când erau împreună, se tachinau, se sărutau, împărţeau patul pentru somnul de după-amiază. Dormeau peste noapte în aceeaşi cameră. Poate în acelaşi pat, însă nu era sigur, cel puţin nu pentru mine, pentru că cei doi îşi rezervau, în mod evident, dreptul la intimitate. Una comună, de cuplu. Cei din familie erau curioşi, dar nu îndrăzneau să o întrebe pe Mati până unde mergea această intimitate. Până la amorul fizic? Copiilor nu le păsa. Adolescenţii nu luau în calcul această posibilitate. Pentru ei, viaţa sexuală era indisolubil legată de frumuseţe, iar frumuseţea era legată de sănătate. Însă toată lumea era de acord asupra unui fapt: Mati şi Frank nu se puteau căsători.
Mati a anunţat familia că Frank are un copil abia când el era pe punctul de a părăsi ţara. Copilul era fată şi rămânea în grija mamei. Frank, pentru a fi lăsat să plece, fusese nevoit să plătească în ritm accelerat întreaga pensie alimentară cuvenită copilului până la majorat.
Treptat, Mati a mai făcut cunoscute şi alte amănunte ori interpretări. Poate că ele veneau aşa de la Frank. Femeia era căsătorită şi îl vânase pe Frank din două motive. Soţul ei nu putea avea copii, iar Frank urma să plece din ţară. De ce plecarea lui Frank ar fi fost motiv de a-l face tată? Păi tocmai pentru că urma să dispară din viaţa copilului, însă nu înainte de a fi obligat să-şi achite datoriile financiare faţă de el. Pe scurt spus, Frank fusese victima unui plan de familie oneros.
Fata lui, Maria, a crescut la Oneşti, însă la terminarea liceului şi-a căutat tatăl biologic, solicitându-i sprijinul pentru a-şi continua studiile în Germania. Nu e sigur, dar se poate bănui că fusese ajutată de mamă ca să dea de el.
Frank a căutat o soluţie de compromis. S-a oferit s-o susţină financiar, pentru a merge la facultate în România. Însă fata a insistat pe ideea de a studia în Germania. Tatăl şi fiica s-au încleştat într-o dispută întinsă pe vreo doi ani, pe parcursul cărora fata chiar a venit pentru o scurtă perioadă la el, la Regensburg.
Maria a constatat, desigur, că Frank era departe de a fi un om bogat. Şi-a adaptat planurile în mod corespunzător. S-a căsătorit cu un băiat din Oneşti, adventist de ziua a şaptea, asemenea părinţilor, fraţilor şi surorilor lui. Această largă familie avea un plan în care Maria şi-a văzut locul. Un plan de emigrare în Germania. În mod surprinzător, în vremea întâlnirii mele cu Frank, Maria şi soţul ei erau stabiliţi tot la Regensburg.
Frank şi Maria nu ţineau legătura. Frank era catolic, cum fuseseră şi părinţii lui, dar cele sfinte nu se numărau printre preocupările lui principale. Pe Maria o considera căzută sclavă în mâinile unei secte. Auzindu-l judecând-o astfel, fata se supărase şi, când îşi schimbase adresa, avusese grijă să i se piardă urma. În doi ani, îşi încrucişaseră paşii de două ori pe străzile oraşului. Schimbaseră câteva vorbe, el crescuse tonul, fata se îndepărtase cu fălcile încleştate. Se mai văzuseră o dată, erau pe trotuare opuse, dar fata întorsese privirea.


***
După masă, ne-am urcat iar în maşină şi ne-am dus la Walhalla, un templu gigantic, în stilul Partenonului, dedicat eroilor neamului german. Situat în afara oraşului. Am vizitat templul, ne-am plimbat puţin prin parcul de alături. Frank mai venise aici, cu motoreta.
Seara, pe drumul de întoarcere spre locuinţa lui Frank, aproape ajunşi, am trecut prin faţa unui complex comercial. Frank mi l-a arătat şi mi-a spus, zâmbind, că acolo e biroul lui. L-am privit mirat. Am banca mea, mi-a spus, pe care mi-o respectă prietenii. Ne întâlnim acolo şi mai stăm de vorbă. Stau zilnic măcar două ore. Vara, când e foarte cald în apartament, cum a fost în iulie, stau în mall aproape toată ziua. L-am lăsat în faţa blocului şi m-am întors la Ulm.
În decembrie 2006, i-am scris lui Frank o ilustrată din Florida. Eram acolo cu Cristina şi cu Dragoş, băiatul nostru, într-o scurtă vacanţă. Îi mulţumeam pentru plimbarea din vară, de la Regensburg. I-am scris, dar nu mi-a ieşit în cale un birou de poştă. Întors la Montreal, am pus ilustrata alături de altele, nescrise, într-un sertar. Am regăsit-o luna trecută, pe când făceam puţină ordine prin vechile hârtii.
Începând cu ianuarie 2012, pentru următorii trei ani, am lucrat iar în Europa. Când îmi aminteam de Frank, o întrebam pe Mati ce mai ştie despre el. Mă simţeam vinovat, pentru că, după drumul la Regensburg, nu-l mai contactasem. Mati mi-a spus să nu-mi fac griji. Ea îl informa periodic pe Frank ce mai fac şi pe unde mai sunt.
Frank, în afară de faptul că suferise un infarct, devenise un bătrân paranoic. Era convins că vecinul lui de deasupra încearcă să-l lichideze. Simţea gaze letale infiltrându-se în apartament, prin crăpături invizibile. Îşi simţea telefonul urmărit. Vreo doi ani a încercat să-şi schimbe locuinţa. A solicitat de la primărie o alta, pe motive medicale. Locuinţa pe care i-o ştiam eu era una cu chirie subvenţionată, primită de la primărie.
În toamna lui 2012, a primit un alt apartament. Înainte de a se muta, şi-a vândut motoreta. N-o mai folosise de mult. A constatat repede că noua locuinţă avea numai defecte, spaţiul mai mic nefiind cel mai supărător dintre ele. N-avea parc alături, mall-ul lui cu birou era mai departe, vecinii erau mai gălăgioşi, chiar dacă nu-şi dezvăluiseră încă intenţiile criminale.
În 2013, de Paşti, Mati a vorbit cu el pentru ultima oară. Se adaptase, cât de cât. Îl cam supăra inima iarăşi. Urma să se interneze, pentru nişte verificări. Mai departe, Mati n-a reuşit să-l mai prindă. Telefonul suna normal, dar nu răspundea nimeni.
Mati a intrat cu adevărat în panică la sfârşit de iunie. Luna în care Frank îşi serba ziua de naştere. De când se cunoşteau, vorbiseră întotdeauna de zilele lor de naştere. Dacă nu se putea chiar atunci, vorbeau într-una din zilele următoare.
Avea o adresă de e-mail a fetei lui şi a folosit-o. A primit un răspuns după două luni. Maria se mutase de câţiva ani în Olanda, cu soţul. Despre Frank n-avea nicio veste, nu ţineau legătura. Însă treceau prin Regensburg o dată pe an, cu maşina, în drum spre România. Iar atunci opreau în Regensburg, la socri. A promis că data viitoare îl caută.
În 2014, pentru şase luni, am locuit la Passau, în Bavaria. Am fost până la Regensburg de două ori. De fiecare dată, am sunat înainte, la Frank. Telefonul suna tot normal şi tot degeaba. Pentru Mati era un indiciu că postul telefonic nu fusese închis.
În ianuarie 2015, m-am întors la Montreal. Vorbind cu Mati la telefon, i-am spus de ilustrata mea pentru Frank, niciodată trimisă. Mi-a spus că ar prefera să-l ştie mort, pentru că singura altă posibilitate rămâne să fie într-un azil, cu minţile rătăcite.
Când am încheiat conversaţia, am făcut ceea ce ar fi trebuit să fac de mult. O căutare sistematică pe Internet. În câteva minute, am găsit două pagini care făceau referire, în mod indubitabil, la Frank.
Prima conţinea un anunţ de deces, publicat în Mittelbayerische Zeitung. „Înmormântări astăzi, 15 iulie 2013. Regensburg, Cimitirul Muntele Sfintei Treimi: ora 12.45, Frank Matthias, 71 de ani.”
A doua pagină era un anunţ al clubului local de radioamatori (Ortsverband), filială a organizaţiei naţionale (Deutsche Amateur-Radio-Club). „Membrul OV-ului nostru Frank Matthias a murit la vârsta de 71 de ani. Frank a fost un membru al DARC din 1993. Până acum câteva săptămâni, el a fost primul, în fiecare zi de joi, care să confirme publicului adresa noastră. În ciuda posibilităţilor sale limitate de a-şi construi o antenă, a fost foarte activ pe unde scurte. Am pierdut un membru de prim rang al asociaţiei noastre.”
I-am trimis imediat rezultatele căutării mele lui Mati, prin e-mail. I-am scris un mesaj pe skype. „Am aflat că Frank a murit în iulie 2013. Ţi-am trimis detaliile pe mail. Îmi pare foarte rău‏.” Mi-a răspuns peste două minute. „Mulţumesc. Măcar ştiu adevărul.”‏

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul