Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Truman Capote, „Alte glasuri, alte încăperi“ şi cenzura comunistă

        George Volceanov

Other Voices, Other Rooms (Alte glasuri, alte încăperi, 1948) de Truman Capote este considerat, alături de The City and The Pillar (Oraşul şi stâlpul, de Gore Vidal, 1948, tradus în limba română la Editura Univers, în 1996), Nightwood de Djuna Barnes (1936) şi Reflections in a Golden Eye (Răsfrângeri într-un ochi de aur, de Carson McCullers, 1941, apărut în limba română la Editura Humanitas, în anul 2003), unul dintre cele patru mari romane din literatura americană gay de până la 1950.
În timp ce Carson McCullers prezenta în chip voalat homosexualitatea căpitanului Pendleton, iar Djuna Barnes nu se sfia să abordeze, în mod explicit, lesbianismul, Gore Vidal demonta mitul homosexualului timid, efeminat, retras, aducând în prim-plan un tânăr atletic, robust, integrat social, care îşi descoperă, în timp, inapetenţa pentru sexul opus. La data când Vidal provoca un scandal public cu acest al treilea roman al său, Truman Capote debuta, ajutat – coincidenţă? – de Carson McCullers, cu un roman gay, scris în aşa-zisa manieră a „goticului sudist”, un roman în care un băieţel din New Orleans, efeminat, orfan, în vârstă de treisprezece ani, ajunge într-un conac din Sud, într-un ţinut imaginar, ca şi Yoknapatawpha lui Faulkner. Intriga romanului poate fi rezumată la sintagmele „călătorie iniţiatică” şi „cunoaştere de sine”, finalul acestuia (după o suită de scene erotice, fie relatate, fie vizionate prin acte de voyeurism ce dezvăluie raporturi heterosexuale şi homosexuale, fie prin scene de nuditate mai mult sau mai puţin sexuală) sugerându-ne, discret, orientarea sexuală adoptată de protagonist. O opţiune, care, desigur, a fost trecută sub tăcere în 1978, când, la Editura Univers, în prestigioasa colecţie „Romanul secolului XX”, a apărut Alte glasuri, alte încăperi, în versiunea semnată de Mircea Ivănescu, un traducător bine cotat la acea dată. Coperta a patra are două citate cu rol promoţional, bine alese, unul din Norman Mailer, care îl considera pe Capote „cel mai desăvârşit stilist al generaţiei sale” (afirmaţie validată de trecerea timpului), şi unul din Heinrich Böll, care se referea la „lumea bântuită de frumuseţea melancolică a declinului şi de poezia grotescului”, la „locul important” atribuit de Capote copiilor şi adolescenţei.
Pregătindu-mi propria traducere a acestui roman, care va apărea, în scurt timp, la Editura Polirom, nu am ezitat să revizitez, la distanţă de treizeci şi şase de ani, mai vechea tălmăcire, care, trebuie să mărturisesc, m-a marcat profund la vârsta studenţiei, contribuind chiar şi la lărgirea vocabularului meu de atunci. În timp ce retraduceam Alte glasuri..., am observat, pe lângă o serie de alte scăderi şi neajunsuri, lipsa unor pasaje de lungime variabilă (de la câteva cuvinte până la două paragrafe ample), precum şi „adaptarea” voită a altora – cosmetizări menite să estompeze ori să mascheze de-a dreptul „deviaţiile” sexuale din roman, respectiv homosexualitatea (latentă ori activă) şi transvestismul unora dintre personaje.
La pagina 55 din ediţia Univers sunt relatate aventurile de detectiv particular ale micului Joel, care, în anii petrecuţi la New Orleans, pe vremea când mama lui încă trăia, se îndeletnicea cu voyeurismul; dintre episoadele enumerate de Capote lipseşte cel în care copilul vede cu uimire „cea mai bizară chestie dintre toate, doi bărbaţi care se sărutau, stând în picioare, într-o cămăruţă urâtă”. Avem aici primul pasaj decupat de cenzor (redactor?, traducător? – nu vom afla niciodată), întrucât imaginea respectivă intra în conflict cu morala comunistă şi politica demografică ceauşistă, bazată pe întărirea familiei, celula de bază a societăţii.
Când Randolph, vărul lui Joel, îşi povesteşte trecutul amoros, relaţia lui cu Dolores, trădarea ei în favoarea boxerului mexican Pepe Alvarez şi, în fine, revelaţia că el, Randolph, nu e gelos pe ea, ci pe Pepe – conştientizându-şi, într-un târziu, homosexualitatea –,  se ajunge la concluzia că „personalitatea [masculină], în pofida tuturor legendelor, poate fi apreciată cu sensibilitate doar de către bărbaţi” (trad. mea). Mircea Ivănescu a ambiguizat această confesiune, traducând „personalitatea masculină nu poate fi apreciată cu sensibilitate decât de cei din aceeaşi categorie”. De la aceeaşi pagină lipseşte mărturisirea: „Și, dintr-odată, niţel şocat, mi-am dat seama că nu pe ea eram gelos, ci pe el”.
La aceeaşi pagină, în continuare, este sesizabilă o lacună mai consistentă:
„După aceea, în ciuda faptului că am avut grijă să nu-mi dau în vileag sentimentele, Dolores a priceput, în mod intuitiv, ce s-a întâmplat.
– E ciudat ce mult timp ne ia să ne descoperim propria fiinţă; mi-am dat seama de când te-am văzut prima oară, spuse ea şi adăugă: Și totuşi, nu cred că-i omul potrivit pentru tine; am cunoscut la viaţa mea prea mulţi Pepe de-ăştia: dacă vrei, n-ai decât să-l iubeşti, dar n-o să se-aleagă nimic din asta.
Creierul o fi ascultând de sfaturi, însă nu şi inima, iar dragostea, neavând o geografie a ei, este nemărginită: agaţă-i un lest şi scufund-o la mare adâncime, tot o să se ridice şi o să iasă la suprafaţă: şi, de ce nu?, orice iubire ce sălăşluieşte în firea unei persoane e firească şi frumoasă; doar ipocriţii l-ar socoti răspunzător pe un bărbat pentru obiectul iubirii sale, analfabeţii într-ale sentimentelor şi invidioşii justiţiari, care, în îngrijorarea lor zbuciumată, confundă atât de des săgeata ce indică drumul spre Rai cu cea care arată calea spre iad.
Iubirea asta a mea pentru Pepe era cu totul altfel, mult mai intensă decât orice simţisem pentru Dolores şi mult mai solitară”.
Confesiunea lui Randolph continuă cu relatarea unei plimbări nocturne, în timpul căreia, rumegându-şi revelaţia şi gelozia, se hotărăşte să doarmă pe o bancă dintr-un scuar; întâlnirea cu un puşti „neguros” se încheie, în versiunea Univers 1978, cu aserţiunea „mâinile ni se întindeau unul spre altul” – în afară de anacolutul izbitor, e de remarcat şi eliminarea cuvintelor „să ne strângem în braţe” (119).
La pagina 120, avem relatarea lui Randolph despre Carnavalul ce precedă Postul Paştelui: prietenii lui se costumează în călugăr franciscan (Ed), bandit (Pepe), respectiv balerină (Dolores), Randolph neputându-se hotărî asupra costumaţiei sale. Din traducerea lui Mircea Ivănescu lipsea, în 1978, următorul pasaj: „În seara balului, Dolores apare cu un formidabil cufăr rozaliu: metamorfozat, eu sunt Contesa, iar regele meu este Ludovic al XVI-lea; am părul argintiu şi în picioare am nişte pantofiori din satin, port o mască verde şi sunt înfăşurat în mătăsuri de culoare verde-gălbui şi trandafirii: la început, când mă privesc în oglindă, imaginea asta mă înspăimântă, dar apoi îmi place la nebunie, căci sunt frumoasă, iar mai târziu, când începe dansul, Pepe, care nu mă recunoaşte, mă invită la dans şi eu, ah, Cenuşăreasă vicleană, zâmbesc în spatele măştii şi îmi zic: Ah, ce n-aş da să fiu aşa cu adevărat! Broscoiul se transformă în prinţ, tinicheaua în aur; musca în şarpe cu pene, iar orele îmbătrânesc: aşa se încheie o parte din saga mea”. Acest pasaj, grăitor în privinţa propensiunii lui Randolph pentru transvestism, ar fi putut risipi „misterul” doamnei cu perucă, zărite de Joel într-unul din primele capitole ale romanului, mister ce-şi amână, astfel, dezlegarea până în ultimul paragraf al primei ediţii româneşti.
În continuare, văzându-se părăsit de Dolores şi Pepe, Randolph recunoaşte că „sufeream de dorul lui Pepe, nu fiindcă îl pierdusem (ba da, un pic şi din cauza asta), ci pentru că ştiam că, până la urmă, Dolores o să-l găsească şi pe el” (trad. mea), or, în versiunea lui Ivănescu, dorul lui Randolph este prezentat în chip denaturat: „sufeream nu pentru că i-aş fi pierdut...” (pag. 122).
La Truman Capote, ca şi la Gore Vidal, opţiunea unui personaj pentru o anumită orientare sexuală decurge dintr-o serie de experienţe şi încercări; băieţoasa Idabel îl roagă pe inhibatul şi efeminatul Joel s-o trateze ca pe un băiat; într-o scenă memorabilă, cei doi puberi despuiaţi fac baie în râu şi se spală reciproc cu săpun, după care se iau la trântă, dar instinctele sexuale le rămân de-a dreptul amorţite... Ulterior, cei doi prieteni văd, întâmplător, un cuplu de tineri negri care fac dragoste în natură, sub cerul înstelat. Joel este cel care, de data asta, pare să trăiască o firească furtună neurovegetativă, în timp ce Idabel, furioasă, se poartă straniu, sugerând, implicit, că refuză posibilitatea unei relaţii bazate pe afecţiune cu o persoană de sex opus. Această impresie este întărită de episodul în care cei doi copii, fugind de acasă, ajung la bâlci, unde comportamentul total neobişnuit, de-a dreptul caraghios, al lui Idabel îl face pe Joel să creadă că ea s-ar fi îndrăgostit de o artistă pitică: „După ce îşi sorbi până la fund sticluţa cu Coca, scoase un ruj şi îşi refăcu conturul buzelor ca de păpuşă; în clipa asta se petrecu ceva ciudat: Idabel, cerându-i împrumut rujul, îşi pictă o linie penibilă, ca de clovn, pe gură şi domnişoara Wisteria, aplaudând cu mânuţele ei pitice, scoase un ţipăt de încântare cam sfruntată. Idabel răspunse acestei manifestări de voioşie cu un zâmbet de adoraţie nătângă. Joel nu pricepea ce naiba a apucat-o. Doar dacă nu cumva i-o fi făcut pitica farmece. Totuşi, în timp ce ea continua să se gudure pe lângă micuţa domnişoară Wisteria, cu părul ei bălai, îi trecu prin minte că Idabel s-o fi îndrăgostit de ea” (trad. mea). Traducerea lui Ivănescu prezintă ipoteza lui Joel în chip atenuat, edulcorat: „...că, da, Idabel era vrăjită” (pag. 154).
În timp ce Idabel pare să se fi îndrăgostit sau să fie vrăjită de o persoană de acelaşi sex cu ea, domnişoara Wisteria trăieşte o dramă perpetuă, alteritatea ei împiedicând-o să-şi găsească un iubit. Surogatul de amor cu care e nevoită să se mulţumească constă în avansurile făcute unor băieţei care, într-o bună zi, vor creşte înalţi – ca în scena când se dă cu Joel în roata mare: „Îşi lăsă mâna pe genunchiul lui şi, pe urmă, ca şi când nu şi-ar mai fi putut-o stăpâni, degetele i se strânseră (...) Joel ar fi vrut atât de mult să-i poată spune: n-are a face, te iubesc” (pag. 156). În acest caz, (auto?-)cenzura a impus denaturarea originalului şi excizia unor pasaje indezirabile: „Îşi lăsă mâna pe coapsa lui şi apoi, ca şi cum nu şi le-ar mai fi putut ţine deloc în frâu, degetele i se strecurară între picioarele lui: se holbă la propria-i mână cu o intensitate contrariată, dar părea că nu-i în stare să şi-o ia de acolo, iar Joel, tulburat, dar de-acum conştient că nu mai vrea să facă pe nimeni să sufere vreodată, nici pe domnişoara Wisteria, nici pe Idabel, nici pe fetiţa cu păpuşa din ştiulete de porumb, tare şi-ar fi dorit să-i poată spune: nu contează, te iubesc, îţi iubesc mâna” (trad. mea). Versiunea în pregătire la Editura Polirom are şi o notă de subsol după „între picioarele lui”: „Pasaj ambiguu în original, traductibil şi în cracul pantalonului, cenzurat în ediţia românească din anii regimului comunist”. Și exemplele de cenzură nu se opresc aici...
Aş mai adăuga că Mircea Ivănescu-traducătorul excela la capitolele fluenţă şi expresivitate. Adesea supralicita acest din urmă aspect, creând dantelării stilistice care nu aveau nimic de-a face cu stilul pe alocuri frust al celor traduşi (Joyce, Faulkner, Capote, Scott Fitzgerald). În schimb, la o lectură atentă, cu greu i s-ar mai putea da azi notă de trecere la capitolele fidelitate faţă de original şi economie. La Ivănescu, caprimulgul devine „bufniţă”, cucul – „corb”, rechinul – „balenă”, Carul Mare – „o namilă” (?!), ferigile – „plante cu frunzele cât urechea elefantului”, palisandrul – „lemn de trandafir”, cedrul alb – „boschete”, şarpele-mocasin – „gură lânoasă” (?), jeleul – „ciuperci”, supa de carne – „terci”, dat cu briantină – „unsuros”, roata mare – „roata norocului”, ciupercă otrăvitoare – „broască”... şi exemplele pot continua la nesfârşit. În ceea ce priveşte economia de limbaj, ei bine, Ivănescu a ridicat pleonasmul, truismul şi redundanţa la rang de dominantă stilistică. Un singur exemplu: everything’s going to be all right, „totul va fi bine”, devine „totul are să se termine cu bine până la urmă”!
Demitizat ca traducător (acest proces a început în 1996, când Mihaela Dumitrescu, redactând Ulise de James Joyce pentru ediţia Univers – Fundaţia Culturală Română, a contribuit efectiv la revizuirea atentă a traducerii apărute în anii ’80 la Univers; procesul continuă şi în ziua de azi: doi talentaţi traducători, care nu mai au nevoie de nicio prezentare – Mihnea Gafiţa şi Rareş Moldovan –, lucrează, independent unul de altul, la realizarea unor versiuni noi ale lui Ulise), Mircea Ivănescu, care ne-a lăsat Un tărâm pustiit în loc de o Țară pustie (The Waste Land al lui T.S. Eliot, un titlu ce combină un adjectiv şi un substantiv, nu un participiu şi nu un „tărâm”, care în engleză ar fi fost Realm), va rămâne unul dintre poeţii importanţi ai literaturii române din ultimele patru decenii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul