Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Predică despre căderea Romei“

        Adrian Lesenciuc

Romanul lui Jérôme Ferrari, Le Sermon sur la chute de Rome, publicat în 2012 la Éditions Actes Sud, Arles, a fost distins cu prestigiosul Premiu Goncourt. Probabil că faptul în sine nu mi-ar fi atras atenţia dacă nu s-ar fi produs, între timp, alte două întâmplări care să îmi trezească interesul: publicarea romanului în limba română în 2013, în traducerea Taniei Radu, Predică despre căderea Romei, la Editura Pandora M, în colecţia Literary Fiction coordonată de Magdalena Mărculescu , respectiv întâlnirea lui Jérôme Ferrari cu cititorii braşoveni, invitat fiind, prin grija Monicăi Hărşan, al Facultăţii de Litere a Universităţii „Transilvania”. La Braşov discursurile lui Ferrari au atras atenţia: un scriitor atipic, un „scriitor-filozof”, cum este prezentat pe coperta a patra a cărţii, mai precis un absolvent de Filozofie, profesor, pe rând, în licee din Alger, Ajaccio şi Abu Dhabi.
Jérôme Ferrari a adus în dezbaterile sale teme mari ale filozofiei şi nu poate să treacă neobservat în condiţiile în care îşi motivează romanul distins cu Premiul Goncourt prin predica Sfântului Augustin: „Lumea este ca omul: se naşte, creşte, apoi moare”. Povestea cărţii îşi are originea în predica augustiniană, fără însă ca în intenţia autorului să se fi ascuns, conştient, ideea realizării unei alegorii a societăţii contemporane (asupra acestei idei a insistat Ferrari şi în dialogul cu publicul braşovean, dar şi în interviul pe care i l-a acordat Adinei Diniţoiu pentru Observator cultural ).
Cronicile franceze ale lucrării pun în lumină confruntările dintre utopiile umanităţii, împreună cu decăderea şi descompunerea imperiilor, ca imagini care impresionează obligatoriu obiectivul lectorului. Și nu întâmplător vorbesc despre impresionarea obiectivului, pentru că romanul debutează cu înregistrarea golului pe hârtia fotografică, cu marcarea unei absenţe, deopotrivă punct de plecare şi mărturie a sfârşitului, proiectând, parcă, închiderea unei bucle: „Ca mărturie a originilor, mai bine zis a sfârşitului, ar fi această fotografie făcută în vara lui 1918, pe care Marcel Antonetti s-a încăpăţânat degeaba s-o tot privească de-a lungul vieţii, fără să înţeleagă ce lipsea din ea. (...) De câte ori întâlneşte privirea mamei sale, Marcel are senzaţia irepresibilă că lui anume i se adresează, că-l căuta deja cu privirea acolo, în limbul unde se afla încă, nenăscut. Fiindcă în această fotografie surprinsă în vara toridă a lui 1918 în curtea şcolii, de un fotograf ambulant care-ntinsese un cearceaf alb pe o capră de lemn, Marcel contemplă spectacolul propriei absenţe. Sunt acolo toţi cei care în curând aveau să-l înconjoare cu grija şi, poate, cu dragostea lor, dar, la drept vorbind, niciunul nu se gândeşte la el. Și nimeni nu-i duce lipsa” (pp. 9-10).
Sentimentul golului, absenţei, vagului, neclarului şi a tot ceea ce poate fi asociat acestuia − decrepitudine, inutilitate, amăgire − însoţeşte întreaga scriere, încheiată, aşa cum începuse, sub povara cuvintelor Sfântului Augustin în predica de la Hippona, rostite la căderea Romei sub asediul armatei vizigote a lui Alaric I, respectiv sub semnele sfârşitului unei (unor) alte lumi: „declicul unui aparat de fotografiat în lumina de vară, mâna delicată a unei tinere femei obosite peste mâna bunicului ei sau pânza pătrată a unei corăbii ce intră în portul Hippona aducând din Italia vestea de necrezut a căderii Romei” (p. 148). O atmosferă de tristeţe ceţoasă împânzeşte paginile romanului. Și asta chiar dacă povestea în sine nu impregnează decât fundalul cu decăderea imperiilor, şi asta chiar dacă o altă privire, mereu o alta, va însoţi (ca o speranţă) clişeul căderii: „Augustin şi-a întrerupt o clipă predica. Multe feţe atente, zărite în mulţime, păreau că s-au înseninat. Dar tot mai auzea hohote înfundate. Chiar lângă el, sprijinită de altar, o tânără femeie îşi ridica ochii înlăcrimaţi. A privit-o aspru întâi, ca un părinte dojenitor, dar a văzut-o ce ciudat zâmbea printre lacrimi, şi în timp ce dădea să vorbească din nou, a binecuvântat-o. La zâmbetul ei se va gândi, douăzeci de ani mai târziu, când va zăcea sub bolta absidei, în vreme ce preoţi îngenuncheaţi se roagă pentru mântuirea sufletului lui, de care nimeni nu se îndoieşte” (p. 151).
Povestea este simplă, dar sugestivă prin simplitatea ei. Doi tineri studenţi la Filozofie – firi diferite, unul, Matthieu, gustând spontan din fructele nesăbuinţei, celălalt, Libero, provenit dintr-o familie modestă, cu dorinţa de a găsi o lume care să-i dea libertatea să gândească, renunţă la studii pentru a administra un bar dintr-un sat corsican. Cei doi prieteni din copilărie visează, astfel, la „cea mai bună dintre lumile posibile”, închizându-se tragic într-un decor în care, prin glasul sângelui ridicat dinspre pământ spre Dumnezeu, lumea sfârşeşte „din nou învinsă de tenebre” (p. 145). În paralel cu această desfăşurare epică, în registre diferite, dar în limitele aceluiaşi realism formal şi ale aceleiaşi cruzimi, fie a limbajului, fie a sugestiei, destinul bătrânului Marcel şi al nepoatei Aurélie se împletesc cu cele ale tinerilor administratori ai barului. Marcel, bunicul lui Matthieu, este martor al multiplelor căderi. El supravieţuieşte lumii căzute în urma războaielor mondiale şi odată cu dezmembrarea imperiului colonialist francez, înfrânte şi prin propriile căderi, descoperindu-şi „inima seacă” şi golul vieţii, începând cu cel din fotografie. Aurélie, sora lui Matthieu, lucidă ca bunicul său, dar cu scop precis în viaţă, se pierde în iubirea sfâşiată de distanţă şi de sfârşitul proiectului şi în căutările fără rezultat ale zidurilor Hipponei. O lume care, iată, culminează cu absenţa ruinelor cetăţii în care s-a născut discursul despre „Cetatea lui Dumnezeu”, De Civitate Dei, cu suspendarea lumilor căzute în privirile şi zâmbetele dătătoare de speranţă, cu îngroparea comunităţilor festiviste precum cea închegată în jurul barului corsican, este lumea pe care o aduce în ochii lectorului Jérôme Ferrari. Bunicul Marcel, rescriind secolul XX, al războaielor şi administraţiei coloniale, toate prăbuşite în sine, sub umbra resentimentelor, nu poate fi călăuză în roman. Nici iluzia infantilă a lui Matthieu şi Libero nu poate călăuzi lectorul. Cum nici pierderile constante ale Auréliei, ţinându-l de mână pe patul de moarte pe bunicul său şi simţind cum se risipeşte odată cu el lumea în care doar Marcel mai vieţuieşte, nu pot constitui firul director. Doar reverberaţiile discursului augustinian, în tumultul întâmplărilor din 410 de la Hippona, pot lega, într-un fel, toate sfârşiturile răscolind lumile în decădere. Pe patul de moarte, Sfântul Augustin însuşi meditează asupra sensului pierdut în ceaţa întâmplărilor vremurilor lui, pe care pesimismul său o împrăştie peste secole, împresurând căderile lumii. Destinul orb, istoria, albul cearşafului de pe fundalul fotografiei, absenţa, nenăscutul sunt toate defilări într-o înlănţuire fără sens. Sensul se naşte, metatextual, metareferenţial, în interacţiunea predicii/discursului cu credincioşii: „Augustin tremură pe marmura rece şi, chiar înainte ca ochii lui să i se deschidă spre lumina eternă, ce străluceşte deasupra cetăţii pe care nicio armată n-o va putea supune, se întreabă cu spaimă dacă toţi acei credincioşi cu lacrimi în ochi, pe care predica lui despre căderea Romei nu i-a putut uşura, nu pricepuseră cumva mai bine decât el ce spusese. Lumile trec, într-adevăr, una după alta, întunericul cheamă întuneric, şi poate succesiunea lor nu înseamnă nimic. Această bănuială chinuitoare îi arde sufletul lui Augustin, care suspină zăcând printre fraţi şi surori şi încearcă să se întoarcă spre Dumnezeu, dar nu vede decât zâmbetul înlăcrimat care îi dăruise odinioară nevinovăţia unei fecioare necunoscute, ca să aducă în faţa lui dovada sfârşitului şi a începutului, căci nu e decât una” (p.152).
Aceasta e, de fapt, lumina ce însoţeşte firav, în marea de ceaţă a pesimismului augustinian, romanul lui Ferrari. „O parabolă despre disperarea contemporană a cărei morală este optimistă: sfârşitul unei lumi nu înseamnă sfârşitul lumii” este romanul în ochii autorului său şi, deşi mă feresc în general de perspectiva auctorială asupra operei, acum o îmbrăţişez cu deschiderea metareferenţială pe care o induce în chiar fragmentul care descrie moartea Sfântului Augustin.
Un roman în care convertirea sfântului pare să fi alimentat, în sens invers – iată un posibil sens! –, rotiţele desfăşurării epice din pagini. Un roman care poartă în sine germenii universalităţii tocmai fiindcă este profund local(ist), corsican. Iată, aşadar, câteva din ingredientele unei opere care nu avea nevoie de Premiul Goncourt pentru a se prezenta pe sine, dar care a necesitat acest vehicul imagologic pentru a deveni cunoscută. Mă bucur, prin urmare, să-l fi întâlnit pe un mare scriitor şi, mai ales, să fi întâlnit tulburătorul său roman, Predică despre căderea Romei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul