Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bosnia, repetabila despărţire

        Paul-Gabriel Sandu

Orice încercare de a defini ori califica despărţirea, partajul rămâne inevitabil mereu în urma actului, pentru că este o încercare de a înţelege pe cont propriu ceea ce a fost trăit împreună; o izolare în „camera de gazare a limbii”, o încercare sortită eşecului de a înţelege şi recupera cumva vocea celuilalt. De aceea, despărţirea nu poate fi prinsă în limbaj decât pentru a fi ratată; este un prea devreme şi un prea târziu în despărţire, un prea puţin şi un prea mult care sfidează logica. Tocmai acest paradox este înscenat şi reiterat la nesfârşit de poeta Miruna Vlada, ca într-un joc de cercuri concentrice, a căror periferie este în centru şi al căror centru este la periferie, în ultimul său volum de poeme, intitulat Bosnia.Partaj (Cartea Românească, Bucureşti, 2014). În momentul despărţirii, noi înşine stăm sub ameninţarea disoluţiei. În lipsa celuilalt, lumea ancorată până atunci în raportul dintre noi se destramă, se ficţionalizează, îşi pierde sensul, „viaţa [...] e ca un război/ te lupţi pentru fiecare firimitură”. Rămâne numai disperarea cu care strângem în jurul nostru lucrurile care au însemnat ceva, lucrurile care, făcând atâta timp parte din intimitatea apropierii noastre, păstrează un ecou, o umbră a ei şi, astfel, a noastră; lucrurile care mai păstrează, chiar dacă firavă, chiar dacă iluzorie, promisiunea unei recuperări a propriului sine din ruinele „spaţiului dezmembrat” al despărţirii. Despre o despărţire nu ne poate spune ceva fundamental decât o altă despărţire. Iar această oglindire şi reflectare continuă, această coborâre în infernul despărţirilor, în infernul despărţirii este substanţa cea mai intimă a volumului de poezie al Mirunei Vlada.
Alcătuit din două părţi oarecum distincte, fiecare cu titlul său, volumul ar putea lăsa impresia că urmăreşte două destine diferite sau că spune două poveşti ce nu au nimic de-a face una cu cealaltă nici prin intensitate, nici prin amplitudine. Prima „poveste” este una colorată istoric şi politic – povestea unei ţări, a unui spaţiu traumatizat de ororile unuia dintre cele mai sângeroase războaie secesioniste din istoria Europei – şi una profund personală, cu caracter mai curând biografic – povestea unei sfâşietoare despărţiri. Totuşi, nimic mai fals de atât! Iar un prim indiciu al acestui lucru este întreaga suită de poeme din partea a doua, care s-ar fi „potrivit” mai bine în prima parte a cărţii sau viceversa.
Volumul Bosnia. Partaj nu este doar o simplă aşezare în oglindă a două tipuri de partaj, care se potenţează reciproc şi prin care destrămarea unei ţări dobândeşte accentele tragice, profund personale, ale unei despărţiri, în timp ce despărţirea dobândeşte, la rându-i, dimensiunile cosmice ale unui sângeros şi violent sfârşit de lume. E drept că poeta reclădeşte, la o cu totul altă scară, o dramatică şi traumatică „geografie a despărţirii”, populată cu sfâşietoare voci de femei, cu amintirile şi cu traumele, şi cu oraşul lor pierdut, Sarajevo, însă miza acestui proiect deloc lipsit de riscuri – dubla sa miză – este cu totul alta. Mai întâi, întregul discurs poetic al volumului de faţă, care poate fi privit ca o genealogie de voci feminine ce se împletesc şi cresc neîncetat una din cealaltă, potenţându-se şi amplificându-se reciproc, reprezintă un imens efort de recuperare poetică a ceea ce trece drept fundamental irecuperabil – Bosnia masacrelor; Bosnia crimelor în masă; Bosnia, „inima torturată a Europei” –, însă fără pretenţia de a explica inexplicabilul sau de a da sens absurdului. Astfel recuperată poetic, Bosnia poate deveni un fel de acasă al poetei – „Bosnia bin ich!” (Bosnia sunt eu!) –, un loc în care despărţirea, partajul devin suportabile şi, mai mult decât atât chiar, un loc de „celebrare a divorţului”.
În primă instanţă, ar putea părea nu numai exagerat, ci şi riscant faptul că poeta vorbeşte despre o celebrare a despărţirii, a divorţului sau, mai grav, ar putea părea că această celebrare – ce n-ar putea fi altfel decât cinică! – nu este altceva decât ultimul pas pe drumul fără întoarcere al înstrăinării depline, al pierderii propriului sine şi a celuilalt. S-ar putea, oare, ca, îndrăgostită de propria-i suferinţă la fel ca Narcis de propria-i imagine răsfrântă în ochiul de apă al fântânii, poeta să se piardă, alunecând în mod voit în această lume, în care totul stă sub semnul despărţirii şi din care nu există ieşire? Totuşi, altul este sensul acestei celebrări, acestei priviri aruncate în infern. Căci, oare, nu orice despărţire este străbătută de o ultimă, tragică încercare de a înţelege darul întâlnirii? Oare nu orice despărţire ne mai aduce, în mod cu totul paradoxal, ultima dată, împreună? Iar acest „împreună”, deşi profund tragic, poartă în el, într-un chip straniu, darul întâlnirii. Ne putem despărţi numai pentru că, odată, am fost împreună. Şi pentru că orice întâlnire poartă în ea, încă de la început, urmele despărţirii, aceasta din urmă poate fi privită, de fapt, ca o împlinire a celei dintâi. Căci, aşa cum fiecare întâlnire poartă încă de la început în ea urmele despărţirii, orice despărţire înseamnă rejucarea, uneori rescrierea, unor fragmente esenţiale din piesa întâlnirii. Şi pentru că nu putem spera la o întâlnire deplină, la o apropiere care să nu se sfârşească niciodată, nu ne rămâne decât să visăm la o despărţire fără sfârşit, în care motivele apropierii să fie reluate iar şi iar, ca într-o stranie fugă, până acolo unde despărţirea şi apropierea sunt una; aşa cum se şi încheie volumul de poezie al Mirunei Vlada, cu „acest de-a v-aţi ascunselea [ce] nu se termină niciodată”: „vatrebuisăneiubimaicivatrebuisăneoprimaici”.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul