Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Exortaţii mistice pe marginea unui tablou de Velázquez

        Simona Drăgan

Recent s-a lansat la Editura Humanitas prima traducere integrală a unui poem filozofico-religios al lui Miguel de Unamuno, în traducerea hispanistului Sorin Mărculescu. Un amplu studiu introductiv al traducătorului trasează biografia spirituală a eseistului spaniol, de la a cărui naştere s-au împlinit cu puţin timp în urmă 150 de ani. Unamuno (1864-1936) este o figură interesantă a misticii spaniole de tip existenţialist de la începutul secolului al XX-lea, admirat cel mai adesea pentru autenticismul trăirii şi cugetului său, pentru lectura în cheie tragică a mai multor repere ale culturii europene, ca şi pentru scriitura de basc „vândut” dialectului castilian (azi îngropată în salva de tun a tot felul de formule exegetice, când elogioase, când rezervate).
Unamuno a crescut şi a fost educat într-un mediu profund catolic, dar a trăit în tinereţe şi un episod socialist. Reconvertirea lui la credinţa familială s-a produs printr-o criză mistică de proporţii din anul 1897, în urma căreia şi-a asumat definitiv destinul de gânditor religios, ajungând să „cristologizeze” masiv inclusiv în marginea unor importante texte de cultură laică. Lui, de exemplu, îi aparţine celebra interpretare a lui Don Quijote drept „Christul spaniol”, acreditată printr-un amplu eseu (Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, 1905) despre care s-a spus că vorbeşte mai explicit despre Unamuno decât despre Cervantes. Cu toate acestea, în ciuda vastităţii unei opere cuprinzătoare de eseu filozofic, roman, poezie şi dramă, Unamuno rămâne un personalist oarecum monocord, al cărui principal merit ţine mai degrabă de constanţa drumului asumat pe făgaşul meditaţiei religioase creştine. Biserica nu l-a simpatizat în mod deosebit, pe bună dreptate incomodată de îndoielile lui metodice, de căutările şi „luptele” cu Dumnezeu, de cercetarea neobosită, deseori repetitivă, a realităţilor sacre. Nu i-au lipsit însă nici admiratorii, care au căutat pe firul biografiei sale actele de eroism asumat, notele tragice din viaţa personală, apostolatul credinţei, fie acesta şi în cheie lirico-meditativă proprie.
Poemul Cristul lui Velázquez (1920), redactat pe o perioadă de aproape zece ani, este o meditaţie ekfrastică asupra unei Răstigniri a pictorului baroc Diego Velázquez. Paradoxul alegerii lui Unamuno (care insistă că vrea să scrie un poem „creştin, biblic şi spaniol”) ţine de faptul că nu alege în acest scop nici un pictor religios şi nici o reprezentare cristică specific spaniolă. Simplificată de accidentele narative (îmbinate, în atâtea reprezentări ale acestui important episod neotestamentar, după un scenariu iconografic atent studiat de pictori), această imagine a Răstignirii de tip iconic (adică exclusiv a lui Hristos întins pe cruce, contra unui fundal negru golit de narativitate) se remarcă, în plus, prin frumuseţea de tip clasic (cum s-a spus, apolinică) a figurii serene, parcă adormite, a Crucificatului, ca şi prin albeaţa marmoreeană şi proporţiile desăvârşite ale trupului Său. Totuşi, trăsăturile fizionomice regulate, ca de statuie antică greacă, combinate cu o imagine idealizată a tipului iconografic sirian (Iisus cu păr negru şi chip prelung), deşi indiscutabil frumoase, tocmai întrucât sunt prea frumoase atestă un gust îndoielnic, de film american de serie B, şi contravin reprezentărilor cristice autentic religioase şi – se poate adăuga – autentic spaniole, care şochează sensibilitatea privitorilor cu imagini de Hristoşi însângeraţi şi umani, purtând pe corpul răvăşit de suferinţă şi predat morţii stigmatele dezagreabile ale torturii. Unamuno însă alege să extragă substanţa lirică a poemului său din această imagine splendidă (dar mult prea convenţională), transformând, de exemplu, pletele negre sau albeaţa trupului cristic în idei lirico-filozofice (care ar simboliza, în linii mari, noaptea mistică şi, respectiv, lumina eternă). Sau, spre a ilustra gândirea eseistului spaniol cu un alt exemplu, recursul repetat la comparaţii cu luna se sprijină pe raporturile de interfaţă ale acesteia între om şi lumina de neprivit a soarelui, aşa cum (transparentă idee) omul nu-L poate privi pe Dumnezeu decât prin mijlocirea Fiului.
Întregul ansamblu de poeme apelează la o bogată simbologie creştină, iar notele de subsol ale traducătorului evidenţiază, pas cu pas, puţina (în fond) originalitate a multor imagini unamuniene, care se hrănesc cel mai adesea din bogata imagistică evanghelică şi al căror sens, în alte condiţii, i-ar putea sugera cititorului intenţii de-a dreptul oculte. Tocmai din această exegeză livrescă şi deseori stufos alegorică a Cuvântului biblic de autorul însuşi, rezultă şi cele mai multe rezerve care au fost exprimate la adresa acestei opere, unii critici taxând „alegorismul” unamunian ca „minuţios şi inadecvat”, căci prin el „poezia degenerează în exerciţiu intelectual şi prozaic” (Luis Alonso Schökel, apud Mărculescu, nota 135, ed. cit.). Iată, de exemplu, poemul aproape criptic Sul de urzeală: „Sul îţi e crucea, pe el se-nfăşoară/ umana pânză-a jalei, ce-i ţesută-n/ urzeala cea divină cu băteala/ de neamuri triste, de-ale sorţii liţe/ şi de vatalele-i diriguite./ Şi pânza-aceea haină-i a ideii/ ideilor, a Verbului divin e,/ vădire-a Domnului ce se cunoaşte/ când cunoscut se lasă” etc. (p. 186). Nu este lipsit de interes, totuşi, în apărarea poetului, că pentru bascul Unamuno (între altele, şi intelectual cu convingeri antiseparatiste), spaniola a avut acelaşi caracter de limbă dobândită ca şi engleza pentru irlandezul Joyce. Niciunul nu s-a mulţumit cu un dialect de circulaţie restrânsă, cum ar fi fost basca sau gaelica, semn că amândoi, parafrazând un filozof recent, au avut curajul, dincolo de tot şi toate, să devină ceea ce sunt.


* Miguel de Unamuno, Cristul lui Velázquez, Ediţie în limba română de Sorin Mărculescu, Bucureşti, Humanitas, 2015.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul