Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Transilvania şi iar Transilvania

        Horia Bădescu

„A fi ardelean, a aparţine unei provincii istorice a ţării nu reprezintă, desigur, un criteriu valoric şi nu asigură prin sine o anume cotă de calitate în ierarhia culturii noastre”, afirma pe bună dreptate Constantin Cubleşan, comentând ampla antologie de autor a lui Ion Brad, Poetul şi criticii săi (trei volume substanţiale), apărută la finele anului trecut la Editura Eikon. Şi totuşi...
Scriam cândva că nu poţi spune cine eşti dacă nu-ţi afli mai întâi rădăcinile, dacă nu desluşeşti puterea pământului şi culoarea cerului din locul în care norocul ori nenorocul te-a adus pe lume. „E o comuniune mistică între pămîntul în care ne-am născut şi sufletul nostru, spunea răspicat grecul Nikos Kazantzakis. Sufletul şi ţărâna par a fi din aceeaşi substanţă, pornesc spre acelaşi asalt; sufletul nu e decât capătul cel mai îndepărtat al victoriei.”
Nu e vorba aici doar de misionarism naţional, prezent şi la noi în întreaga lucrare a spiritului ardelenesc, de pecetea veacurilor de plâns care dă adâncime şi gravitate, misionarism atât de pregnant şi în poezia lui Ion Brad, de la debut şi până în anii unei senectuţi generoase şi fecunde. E ceva ce, izvorând din realitatea istorică, depăşeşte această dimensiune printr-un mesianism cosmic şi o „mistică” a ruralităţii. Exclusivitatea rurală a românităţii transilvane, impusă de vectori istorici adverşi, face ca, până dincolo de a doua jumătate a veacului trecut, literatura şi mai ales poezia acestei părţi de Românie să aibă o specificitate emoţională şi tematică legată de zariştea cosmică şi de structura umanităţii săteşti. Poezia Principatelor este, în mare parte, produsul unor naturi târgoveţe sau boiernaşe. Poezia transilvanilor se întrupează din viziunea unor spirite născute, crescute şi formate, în umanitatea lor profundă, de lumea satului. Un Conachi ori un Minulescu ar fi de neconceput aici. Viziunea lirică a dimprejurului, a locuirii nu are nimic a face cu decorativul pastelurilor, nici cu subtile viziuni ale geometriei celeste, ci cu „glasul pământului”, ca să folosim o expresie rebreniană. De la Coşbuc la elevatul Blaga, de la Goga la Cotruş şi încă până la poeţii afirmaţi în a doua jumătate a secolului al XX-lea, lirica transilvană este, în primul rând, expresia poetică a unei geografii transcendente, care transgresează şi include toposul istoric, o alcătuire ontologică, „sufletul satului”, cum o numea poetul din Lancrăm. Poezia lui Ion Brad o probează cu evidenţă copleşitoare.
Satul din poemele sale vieţuieşte, deopotrivă, în cer şi pe pământul frământat de o istorie trăită organic: „Pământul ce-l calc e inima mea./ Tresare. Se zbate. Nu mă lasă în pace./ Nu ştiu ce vrea./ De parcă-ar fi-n gheare de păsări rapace... Pământul ce-l calc e inima mea./ Cu care colind pe la case sărace/ Şi tremur cu ea/ Când Oltul o sanie albă se faceˮ (Ardeal). „Port în mine Ardealul, mărturiseşte Ion Brad, ca pe al doile suflet,/ Ca pe o mănăstire de oaseˮ (ce tulburătoare metaforă!), acest al doilea suflet care apasă, dar şi „ridică la ceruri” (Al doilea suflet), moştenire şi prezenţă perenă în conştiinţă şi în vieţuirea estetică, constantă ireductibilă în spiritul acestor „copii din sate bătrâne/ Din case cu opaiţe porniţi” către luminile Blajului. Satul naşterii sale care, la rându-i, se întrupează în fiinţa şi-n cuvântul poetului: „Satul meu, trupul meu./ Copilăreasca mea strivitoare povară./ Nici un cântec nu pot îngâna/ Fără lacrima cântătoare/ A mamei ce-aşteaptă în umbra ta/ să răstorn leagănul negru-al pământului/ Să se ridice iar în picioare./ Dar pământul sunt eu. Satul sunt eu./ Mi-e sufletul ca pământul de greu...” (Cuvânt de ţărână).
Satul, Pănadele fabulos, între „pâinile uriaşeˮ ale dealurilor şi apa Târnavei, matrice etnică şi etică, fiinţială şi existenţială, din perspectiva căreia se face „descoperirea familiei”, ca nucleu al acesteia, ca structură inalienabilă organizată în jurul mamei, o Vesta rurală, veghetoare a focului sacru şi a căminului. Maica plecată prea devreme, dar pururi prezentă, „pod de curcubeu” între cei care sunt, între aceştia şi cei plecaţi dincolo, „pasăre de foc şi de cenuşă” aşteptată mereu să revină atunci când „s-a aprins iarba pe mormânt – flacără verde în tină/ Şi tu iar întârzii, până când?” (Mamei, dincolo). Mama, „Fântâna mea de plâns şi poezie./ Pierdută mumă, umbră tutelară, sub glia ce-a făcut din tine ţară./ În ţara ce-a făcut din glie lume” (Eşti încă vie).
Lumea satului care l-a salvat şi în care s-a salvat, de multe ori, poetic şi existenţial, de capcanele unui timp sălbatic, corabie odiseică printre Scyllele şi Caribdele istoriei. Lume pe care această natură puternică, aşezată precum glia transilvană, acest bărbat care a purtat cu distincţie, în silueta sa, fericita corespondenţă simbolică a numelui, a dus-o cu sine în zarea cea largă, dar şi în complicata lume diplomatică. Lume de fermitatea căreia se sprijină pentru a putea păşi prin cenuşile vârstei, pentru a înfrunta „anii mei, maşterii”, noiembrie care vine „Cu lacrimi de sânge în colţul năframei,/ Cu zile de brumă, grăbite, puţine” (Iată vine noiembrie). La ceasul marilor întrebări, atunci când „moartea se învaţă”, al aşteptării pe „la vămi, pe unde/ Luntrea lui Charon se ascunde”, al împăcării cu sine şi al dialogului cu transcendentul, poetul de solidă cultură şi de elevată dicţie lirică rosteşte un înfiorat Tatăl nostru ţărănesc sau intonează un graţios madrigal rustic: „Du-te, dor, în larguri, du-te,/ Că-ţi plac flori abia văzute,/ Florile cu care ea/ Rob la îngeri mă ţinea” (De-acasă). Ca şi Coşbuc, rafinatul traducător al Divinei Comedii şi degustătorul de înţelepciuni orientale, Ion Brad, cel îmbăiat în poetica şi mitologia Heladei, rămâne în toate un om al pământului, în istorie şi în existenţă, în cosmic şi în teluric, în iubire, ca şi în moarte şi, mai ales, în poezie.
Tradiţionalist, în sensul înalt al cuvântului, adică purtător de valori umane specifice profunde şi perene, mărturisitor al ADN-ului etnic, acest fiu spiritual al Blajului îşi poate subsuma opera unui adagiu care i-a obsedat, deopotrivă, pe marele istoric David Prodan şi pe criticul Mircea Zaciu, prietenul în compania căruia îl întâlneam adesea în Bucureştiul sfârşitului de veac trecut: Transilvania şi iar Transilvania! Sau, cum zice el însuşi: „Tot în Ardeal, tot în Ardeal!”.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul