Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezia înţeleaptă a lui Nicolae Spătaru

        Răzvan Voncu

Dintre poeţii valoroşi ai Basarabiei, Nicolae Spătaru este unul dintre cei mai puţin cunoscuţi de marele public din dreapta Prutului.
Disproporţia dintre calitatea poeziei sale şi popularitatea personală se explică, şi în cazul său, prin sinuozităţile receptării, marcate din plin de contextele complicate ale anilor ’80-’90. Originar din Cernăuţi, unde înaintea prăbuşirii URSS era recunoscută existenţa unei comunităţi româneşti, Nicolae Spătaru s-a văzut blocat, la Chişinău (ca şi alţi autori bucovineni), de adepţii „moldovenismului”. Etichetat drept naţionalist, doar pentru că era şi se declara român, poetul s-a luptat cu morile de vânt spre a putea debuta editorial, eveniment care a întârziat... nouă ani (!), survenind de-abia în 1992. Când s-a întâmplat, în cele din urmă, nici noutatea formulei sale nu mai era evidentă, nici contextul nu mai era favorabil unei asemenea poetici. A trebuit să se consume întreaga febrilitate a „podurilor de flori” (cu poeţii şi... „poeţii” aferenţi), ca şi toată dezamăgirea care le-a urmat, pentru ca Nicolae Spătaru să urce, încet-încet, „golgota” recunoaşterii critice şi să revină pe un circuit de receptare firesc.
Volumul antologic de autor Citirea zidului* joacă, în această repoziţionare a poetului în ierarhia actuală, rolul unui bilanţ de etapă. El adună, selectiv, ce este viabil în poezia lui Nicolae Spătaru de până în momentul de faţă, într-o culegere care, dacă nu are, inevitabil, meritul noutăţii, îl are din plin pe cel al unităţii. Atât tematic şi stilistic, cât şi valoric.
Aşadar, avem în Citirea zidului patru cicluri, corespunzând celor patru volume de poezie de până acum, ceea ce înseamnă că autorul a lăsat pe dinafară poezia sa pentru copii (în care, ca şi alţi scriitori din Basarabia, Nicolae Spătaru excelează). Selecţia poemelor este riguroasă, dar mai importantă decât selecţia este noua arhitectură pe care o capătă poezia ca întreg, prin redenumirea ciclurilor şi prin efectul de întreg al volumului.
O primă observaţie care se poate face vizează maturitatea şi siguranţa lui Nicolae Spătaru, care, încă din volumul propus spre publicare în 1983 (şi apărut... în 1992!), se înfăţişează ca un poet gata format, sigur în ce priveşte mizele şi stăpân pe arta sa. El se află, în raport cu poetica generaţiei optzeci, căreia îi aparţine, în „ariergarda avangardei”, în sensul că, în loc să exacerbeze experimentul şi derivele controlate în direcţia suprarealismului, introduce o ordine cognitivă în „poezia realului”. O ordine şi, dacă vocabula nu pare prea conservatoare, o măsură. Căci Nicolae Spătaru e un poet care ştie, mirându-se de obiectele/semnele cu care este populată realitatea, că în spatele lor se află, totuşi, sensuri. Iar menirea poeziei este de a le arăta cu degetul, de a le stârni, de a le provoca să se dezvăluie: „mesajele tale până ajung la mine/ au aproape toate cuvintele şterse/ rămân doar câteva: piatră cuţit uitare şarpe.../ (ordinea e tot timpul alta)/ şi abia când le reciteşti observi consternat/ că şarpele/ după câteva mişcări halucinante pe foaia albă/ cade mort şi doar în coadă îi mai zuruie o vreme/ ca un clopoţel/ sahara/ cuţitul se înfige adânc în pâmânt şi imediat se sufocă/ în propria-i rugină/ piatra se sfarmă în zeci de bucăţi/ dar stupoare: părţile se fac mult mai mari/ decât piatra însăşi/ cuvântul uitare.../ ce-am vrut să vă mai spun?” (semne).
Postmodern autentic, el ştie, însă, că poezia, fiind o decodare a realităţii, nu poate face altceva decât să producă o nouă codificare a acesteia. De aceea, poetica sa lucrează pe formula unui palimpsest al palimpsestelor: semnele pe care le pipăie cu marginile versului, dându-ne iluzia unei descifrări, sunt în realitate nişte enigme care ascund pe măsură ce dezvăluie: „camera ta fumegă ca o scrumieră/ în care se mistuie resturi de îngeri/ simţi stelele şchiopătând pe cer/ undeva în noapte sânii iubitei/ nechează nebuni// păcatul s-a furişat mult în faţa timpului/ la o margine de lume/ cain îl omoară din nou pe abel// eşti disperat/ nu mai poţi ieşi din dansul barbar al fantomelor/ în curând (ştii bine)/ te vei prăbuşi peste maşina de scris/ reuşind să mai baţi câteva litere/ ce vor compune un ultim cuvânt/ fără sens” (un ultim cuvânt fără sens). De aici, şi atitudinea ironică, hazul de necaz şi „grimasa unui saltimbanc”, cum spune Grigore Chiper în prefaţa volumului. Însă Nicolae Spătaru nu e un ironist, cel puţin nu în sensul lui George Topârceanu ori Emil Brumaru. Grimasa ascunde spaima tragică a celui care, iscodind neînţelesurile, ajunge la înţelesuri: „(îţi doreai altfel începutul acestui poem)/ nu mai cunoşti legile care se fac pe strada ta/ ca un funcţionar pedant/ îţi prinzi la dosar veştile proaste/ (tot mai frecvente în ultima vreme):/ de prea multă incertitudine şobolanii urbei/ se sinucid în grup/ furnicile negre din egipt/ ţi-au respins tratatul dintre faraoni şi piramide/ pelerinii pe care i-ai trimis/ să se roage la zidul plângerii/ şi să se închine cuvioşi în faţa sfincşilor/ acum te înjură” (semnale morse).
Reversul spaimei tragice nu e, însă, numai masca ironică şi jucăuşă a clovnului, ci poate fi şi tristeţea, de îndepărtată extracţie bacoviană. Poemele din această zonă a creaţiei lui Nicolae Spătaru au un alt timbru, mai melancolic, şi nu puţine versuri foarte frumoase, care se reţin: „tristeţea ta orgolioasă/ n-a deturnat încă nici o toamnă/ şi n-a îmbolnăvit de friguri zidul puşcăriei// tristeţea asta e mereu cu tine/ cel din fotografii/ cel care se pierde salvator în mulţime// sau cel care rotunjeşte pentru fetele mari/ brăţări din urletul lupilor// tristeţea ta recită din rilke/ moare uneori în locul actorilor/ pe platourile atât de jinduite de la hollywood/ sau se amorezează nebuneşte de emannuelle// tristeţea asta doarme fără vise/ cu lacătele bastiliei sub cap” (tristeţea recită din rilke). Poetul se apără de tristeţe fugind pe drumuri, care au, fireşte, un rol iniţiatic. Însă o iniţiere în nimic, în golul semantic care se ghiceşte în spatele sensurilor, iniţiere din care rezultă înţelepciunea îndoielii atot-cuprinzătoare: „trenurile tale nu au gări/ nu au halte/ (în orice caz/ţ aşa crezi tu)/ trenurile tale nu au ferestre/ nu au vagoane/ trenurile tale nu se mişcă pe şine/ nu au direcţie/ trenurile tale... dar la drept vorbind/ nu despre trenuri e vorba/ (în orice caz/ aşa crezi tu)” (trenurile tale).
Finalmente, ceea ce place şi convinge în poezia lui Nicolae Spătaru este blândeţea înţeleaptă cu care poetul se raportează la un univers ostil, prin intermediul unui text cizelat, fin, lipsit de excese şi asperităţi. Între spaima tragică a fiinţei şi versul echilibrat, ironic sau melancolic, poetul întreţine, abil, o permanentă tensiune, care alimentează şi potenţează emoţia.


__
*Nicolae Spătaru – citirea zidului, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2013.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul