Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Femeia de hârtie“ sau despre cum să îţi rescrii viaţa citind

        Laura Botuşan

„Ani de cărţi, cărţi de ani. O risipă de timp; o irosire a vieţii”, spunea Aaliya Saleh, femeia de hărtie a lui Rabih Alameddine, în timp ce îşi contempla casa ticsită de cărţi şi manuscrise.
Acesta este primul roman al scriitorului libanez apărut la noi, în 2015, la Polirom, într-o traducere de Mihaela Negrilă. Și trebuie spus că Femeia de hârtie este, în felul ei, o descoperire surprinzătoare, unul dintre romanele de care mă voi simţi, multă vreme de-acum încolo, legată. Stârnită de curiozitatea pe care titlul mi-a provocat-o în timp ce mă plimbam printre rafturile cu cărţi, povestea Aaliyei a lăsat urme ce nu pot fi şterse, între mine şi romanul lui Alameddine stabilindu-se o legătură intimă, indisolubilă. E ca atunci când împărtăşeşti un secret cuiva şi nu vrei să fie descoperit de nimeni altcineva...
Femeia de hârtie este cartea care ajunge să spună prea multe despre tine, încât te sperii şi te bucuri, deopotrivă, că există cineva care să rezoneze cu sufletul tău, într-o altă limbă, construită din cuvintele scriitorilor care te-au impresionat de-a lungul vieţii.
De ce spun asta? Pentru că Aaliya este o femeie ajunsă la şaptezeci şi doi de ani, care trăieşte în Beirut şi care-şi povesteşte, într-un soi de jurnal, viaţa. Divorţată şi fără copii, Aaliya trăieşte dintr-un salariu de librar, în inima unui oraş care a pătimit multe din cauza războiului, iar ea, în mijlocul haosului, încearcă să evadeze în literatură. Silită de familie să se căsătorească la şaisprezece ani, pe când era „nepregătită pentru viaţă, cu capul plin de cărţi şi de iluzii”, Aaliya se simte liberă abia atunci când este părăsită. Toată viaţa şi-o va petrece traducând şi citind, citind şi traducând.
În varianta originală, în limba engleză, romanul se intitula An Unnecessary Woman, ceea ce s-ar fi putut traduce fie ca femeia inutilă, fie, mai rău, femeia care nu-şi este sieşi (şi nici celorlalţi) necesară. Poate că titlul original se apropie cel mai mult de Aaliya, de felul în care ea se vede pe sine, singură în „mijlocul unei vieţi irosite”; o viaţă în care a tot încercat să se convingă că e specială, că poate fi superioară. Însă, personal, cred că titlul original dezvăluie prea multe, e mult prea previzibil. Alegerea traducătoarei noastre mi se pare mult mai inspirată. E acolo un aer misterios care, cu toate acestea, spune suficient despre eroina cărţii şi lasă suficient de multe alte lucruri de descoperit.
Aaliya este, de fapt, o femeie de hârtie, pentru că întreaga ei viaţă este compusă din suma lecturilor parcurse, din suma autorilor îndrăgiţi, din sutele de citate memorate pe care le împărtăşeşte în povestea ei. Aaliya este o femeie de hârtie şi pentru că viaţa ei în afara literaturii nu are niciun sens. În afara războiului care îi ameninţă siguranţa căminului, spaţiul depozitar al întregii sale averi, cărţile, nimic nu-i tulbură Aaliyei satisfacţia lecturii sau a finalizării unei traduceri. Iată unul dintre pasajele cărţii grăitor în acest sens: „trupul mi-e plin de propoziţii şi momente, inima îmi dă pe dinafară de minunate întorsături de frază, dar nici trupul, nici inima nu sunt capabile să fie emoţionate de altcineva (s.m.)”. Personajele create sunt, la rândul lor, mari scriitori. Printre acestea se numără Pessoa, Flaubert, Cioran, Camus, Marquez, Shakespeare, Virginia Woolf, Oscar Wilde ş.a.m d.
Există însă şi două personaje „reale”, care reuşesc să se apropie de sufletul Aaliyei: prietena ei Hannah, fosta logodnică a cumnatului ei, şi Ahmad, un tânăr revoluţionar.
Cu toate că petrece mult timp singură, Aaliya nu este deloc deranjată de acest lucru, ba din contră, e un motiv pentru care manifestă recunoştinţă. Cu ce alte lucruri să îşi mai omoare ea timpul? Eventual, cu traduceri. Încă de când avea douăzeci şi trei de ani, Aaliya alege, în fiecare an, o nouă carte pe care o va traduce. Până la vârsta de şaptezeci şi doi de ani, are peste treizeci de cărţi traduse. Nimic nu pare ieşit din comun. E o preocupare demnă de un împătimit al literaturii, aşa cum este ea, numai că toate traducerile sale nu ajung altundeva decât în baia de serviciu, depozitate în cutii, până ce, într-un final, din cauza unei inundaţii, manuscrisele sunt grav avariate şi aproape nimic nu mai poate fi salvat...
De ce alege Aaliya să nu-şi publice niciodată traducerile? Mai ales că era vorba despre nişte cărţi care nu mai fuseseră niciodată traduse în arabă, despre care mulţi ar fi dorit, poate, să audă sau să le citească. De ce nu vrea Aaliya să le împărtăşească măcar cu cineva? Să le facă într-un fel cunoscute? Simplu: niciodată nu se gândise să obţină ceva de pe urma acestor traduceri. Nu e vorba neapărat de o neîncredere în sine, ci pur şi simplu nu era ceva care să o intereseze. Deşi traducerea unei cărţi presupune disciplină şi muncă, ea nu se îndeletniceşte cu această activitate decât pentru a se relaxa, pentru satisfacţia muncii în sine. Citându-l pe îndrăgitul Pessoa: „singura atitudine demnă de un om superior este să stăruie tenace într-o activitate pe care o ştie inutilă”. Poate că tocmai faptul acesta o ajută să creadă că poate fi superioară, că „nu pictează ca toţi ceilalţi”.
Femeia de hârtie este, deci, romanul „cititorului universal”, al celui pasionat de lectură, care se va bucura să afle în fiecare pagină câte un citat dintr-o carte preferată sau dintr-un autor îndrăgit. În timp ce o vezi pe Aaliya ascultând Chopin, pe fundal, ai vrea şi tu să asculţi, să calci pe urmele ei, pentru a intra în aceeaşi atmosferă livrescă, pentru a fi cuprins în universul cărţilor care te-au cucerit.
Nu o consider pe Aaliya o unnecessary woman. Ba din contră. Dacă aş putea călători în Beirut, i-aş face o vizită, am sta de vorbă la un ceai, aşa cum obişnuieşte să facă şi ea, şi am pălăvrăgi despre cărţi, despre muzică şi cel mai probabil despre Pessoa şi despre cât de frumoasă e viaţa atunci când citeşti. Mi-aş dori să o întâlnesc pe Aaliya într-o librărie ascunsă sau în vreo cafenea pierdută, să ne delectăm amândouă cu mirosul cafelei în timp ce răsfoim o nouă carte...
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul