Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Răul peren, istoric, cosmic

        Geo Vasile

Il male oscuro, roman de Giuseppe Berto (1914-1978): la o săptămână după publicarea lui în Italia în 1964, adică acum 50 de ani, a luat atât Premiul Campiello, cât şi Viareggio. O premieră absolută, dar nu numai din acest punct de vedere, căci a fost prima carte care după război să fi abordat fenomenul nevrozei depresive, codificată în dulcele idiom prin expresia male oscuro, ceea s-a tradus la noi cu Răul ascuns. Berto a fost el însuşi victimă ani la rând a acestui rău ascuns, reuşind în cele din urmă să-şi învingă tot felul de fobii şi, în primul rând, frica de a nu mai putea să scrie, dovadă şi acest roman. Probabil cel mai reuşit din parabola sa literară. Fapt e că autorul sondează în profunzime un psihic melancolic, contorsionist, rănit, maniacal şi autoreferenţial al depresivului, descriindu-i cu o rarisimă luciditate aceste anomalii, inclusiv zbuciumul perpetuu şi sentimentele de vinovăţie, incapacitatea de a trăi alături de ceilalţi, dorinţa inconştientă de a se pedepsi pe sine şi pe cei apropiaţi.
A făcut-o povestindu-se la persoana întâi, pornind din copilăria oprimată de un tată fost carabinier, de o ambianţă familială meschină, de un colegiu religios castrant, la care se adaugă istorii sentimentale mediocre sau falimentare, multe boli imaginare şi reale, umilinţele profesionale şi economice, veleitarismul supradimensionat, ambiţiile asfixiante. Dar meritul cel mai de seamă, de fapt originalitatea romanului este autoironia, când zeflemitoare şi premeditată, când înduioşată şi complice, prin care naratorul se autoflagelează în direct, reuşind întotdeauna să-şi facă cititorul să surâdă. Determinant este şi stilul, pe atunci foarte nou în Italia, azi destul de frecvent. Confesiunea fluviu, cu sufletul la gură, imploziv, perpetuum mobile, fără punctuaţie, ce urmează fluxul conştiinţei, joycianul stream of consciousness, în care sunt topite (îngropate) episoade biografice, dialoguri şi mai ales monologuri şi digresiuni, tot atâtea tentative de relaţionare a protagonistului cu membrii familiei, cu propriul prezent şi trecut, cu feluritele climate, ambianţe şi personaje cu care a interferat. Aşadar, romanul, cu siguranţă cel mai cunoscut al lui Giuseppe Berto, Răul ascuns, Humanitas, 2014, 375 p. (o veritabilă performanţă a traducătoarei Smaranda Bratu Elian, dat fiind gradul de dificultate al realizării unei versiuni româneşti fluente în ciuda unui text sub semnul confesiunii incontinente), se distinge prin profunzimea semnificaţiei pe care a ştiut s-o stârnească acum 50 de ani, dar mai ales s-o păstreze intactă până în zilele noastre. Opţiunea stilistică, în perfectă sintonie cu conţinutul, impune relatarea, dincolo de normele ortografiei şi ale sintaxei, a unei depoziţii autiste, confesiv-epice, cu certe virtuţi terapeutice, convinge.
Protagonistul, un scenarist de film şi prozator, obsedat de figura tatălui defunct şi căruia nu pregetă să-i reproşeze lipsa de afecţiune şi îngustimea concepţiilor despre viaţă, intră într-o fază de depresie acută, stare ce-l aduce în pragul unor crize de isterie aparent fără cauză şi fără leac.
Scriitura lui Berto nu este însă doar una analitico-investigativă, ci şi un procedeu de cercetare a inconvenientului de a te fi născut, cum spunea Cioran, a răului existenţial specific condiţiei umane. Dincolo de autobiografie, intenţia declarată a cărţii este explorarea şi devoalarea vieţii lăuntrice în care Berto întrevede şi soluţia acelui rău ascuns, peren, istoric şi cosmic.
Romanul este implicit şi o mărturie flagelantă despre valorile civilizaţiei în care autorul se născuse şi crezuse, civilizaţia Italiei aflate într-o dureroasă tranziţie de la lumea rurală la cea industrială şi urbană, agravată de instaurarea regimului fascist între 1924 şi 1944. Analiza lui Berto e necruţătoare, chiar dacă uneori nescutită de regrete faţă de acele tradiţii şi morala aferentă, din care tânărul Berto încerca, pe de-o parte, să se sustragă, pe de alta, să se acuze de vina de a nu fi ştiut să li se adapteze.
Nu ne miră faptul că, la publicarea lui, romanul a fost primit cu circumspecţie de critica vremii, tentată în epoca respectivă cu precădere de ofertele neorealiste tip Elio Vittorini, fie pentru tendinţa aceluia de a se fi inspirat din autori americani, fie din pricina trecutului său „în cămaşă neagrăˮ (pe care nu l-a renegat niciodată!!!). Stilul lui Berto ne atrage în acest de profundis al lucidităţii, diseminată de o ironie discretă, ce îmblânzeşte tensiunea şi intensitatea emoţională a operei, un adevărat test pentru cititor. Fluenţa monologului confidenţial şi directitatea irezistibil-colocvială a confesiunii pot fi atribuite lecturilor sale din Hemingway şi Salinger în timpul prizonieratului în Hereford, Texas. În privinţa contextului prozei italiene, Berto însuşi menţionează doi scriitori „nevrotici”, Italo Svevo şi Carlo Emilio Gadda, ca pe nişte posibili maeştri ai săi, ceea ce nu ştirbeşte cu nimic originalitatea şi ineditul romanului Răul ascuns, atunci şi acum. Un rău fără nume, ce sporeşte pe zi ce trece fără ca subiectul să prindă de veste, iar atunci când explodează nu se mai poate face nimic.
Protagonistul, ce se simte încă din pântecul matern refuzat, se va considera inferior faţă de ceilalţi copii, va fi trimis de familie la internatul colegiului salezian şi se va luptă să iasă măcar pe al treilea loc în clasamentul elevilor, pentru a merita eforturile economice ale tatălui. Se bănuieşte a fi un om fără calităţi sau de-a dreptul inapt de-a lungul existenţei, nutrind totodată în adâcul fiinţei o dorinţă imensă de glorie. Ceea ce îl va purta mai întâi ca voluntar pe frontul din Africa, unde va rămâne vreme de 4 ani, după care se reînrolează în 1942. De data asta este luat prizonier de americani. În pomenitul lagăr se apucă de scris. La sfârşitul războiului se dedică învăţământului, ajunge în cele din urmă la Roma, departe de casă şi de tatăl cvasi analfabet, dar autoritar în exigenţa lui maniacală; la Roma va încerca, în numele acelei mult râvnite glorii, să devină cineva ca scenarist de film şi romancier. Anii şaizeci şi şaptezeci ai veacului trecut sunt cei mai prielnici pentru prozator. Se va căsători cu o foarte tânără „fetişcanăˮ ce-i fusese înainte amantă, vor avea o fetiţă, Augusta, singurul personaj din roman ce are un nume. Conştient că obsesia propriului sine şi pentru sine îl va face inapt pentru viaţa de cuplu, riscă mariajul, silit fiind de căderile psihice tot mai grave, drept care partenera de viaţă îi va deveni o ancoră, un punct de sprijin, singura ce-i va înţelege crizele ipohondriace, hohotele de plâns, răul interior pe care el îl crede a fi unul organic; tânără soţie îl convinge să se lase ajutat, inclusiv de psihanalist.
Deşi eroul nostru nu crede în psihanaliză, nu cedează tentaţiei de a da o interpretare evenimentelor, preferând să se povestească pur şi simplu. Stilul e unul alert, energic, adevărurile sale lăuntrice au atingere şi ne implică pe noi toţi, amplificându-se în social, în istorie, în morală. Și după ce ne-a atras în transa scriiturii sale, un soi de perpetuum mobile, îl aflăm pe narator singur (fugit de la domiciliul conjugal şi drept urmare a faptului că nevastă-sa îi mărturiseşte că de trei ani îl înşală), la capătul extrem al Calabriei, uitându-se cum se aprind seara luminile din Sicilia, ţinutul natal al acelui tată iubit şi urât în acelaşi timp.
Printre ultimele lucruri pe care cititorul le mai află despre el, locuitor acum într-o colibă, cu statutul ambiguu de ceva între anahoret şi boschetar, este vizita fetiţei sale, nimerite prin acele părţi datorită unei excursii cu şcoala. Între cei doi nu e loc de efuziuni, căci copila, părăsită de mică de tată, de-abia îl recunoaşte. După despărţirea de ea, protagonistul poate spune împăcat: Nunc dimittis servum tuum Domine, altfel spus: se prea poate să-i fi sunat ceasul şi să fie dezlegat de cele pătimite aici. Călătoria protagonistului pe pământ, inclusiv a noastră, se apropia de sfârşit.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul