Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Pentru mine, filmul înseamnă privire, lacrimă, zâmbet, expresie”

        Tudor Giurgiu

Interviu realizat de Irina Budeanu

Orice întâlnire cu lumea celei de-a şaptea arte este un privilegiu. Înconjuraţi de prea multe zgomote pentru nimic, de prea multe forme fără fond, dialogul cu un cineast român care încearcă să schimbe prin filmele sale – de la debutul în lungmetraj, în 2006, cu Legături bolnăvicioase, după romanul omonim al Ceciliei Ştefănescu, trecând prin documentarul Nunţi, muzici şi casete video (2008) şi spumoasa comedie Despre oameni şi melci (2012), până la recenta premieră De ce eu? − modul nostru de a percepe mesajele care vin de pe pelicula de celuloid este ca o rază de soare după o lungă perioadă de întuneric. Este vorba despre cineastul Tudor Giurgiu, fondatorul şi preşedintele celui mai apreciat festival de film din România şi nu numai – TIFF (în această vară va ajunge la cea de-a XIV-a ediţie) −, care a avut bunăvoinţa să ne împărtăşească câteva gânduri despre noul său lungmetraj De ce eu?. Ce poate fi mai incitant, mai provocator pentru România zilelor de astăzi, decât un subiect politic, cel al procurorului Cristian Panait, un destin tragic, prins într-un mecanism perfid şi periculos al corupţiei de la cel mai înalt nivel. Filmul şi eroul său sunt inspirate din cazul real al procurorului Cristian Panait, care s-a sinucis în 2002, la doar 29 de ani, în contextul unei anchete mult mediatizate în acea perioadă, asupra unui alt procuror, Alexandru Lele. Este, de fapt, primul lungmetraj politic după 1989, care deja suscită multe reacţii din partea societăţii civile.


Ne întâlnim la puţină vreme de la premiera celui de-al patrulea lungmetraj semnat de tine, De ce eu?. Cum ţi-a venit ideea de a face acest film?
Declicul a venit prin 2007. Ştiam de cazul dramatic al tânărului procuror Cristian Panait, care s-a sinucis la 29 de ani, în circumstanţe neclare, din mass-media anului 2002. Ştiu că atunci am decupat câteva articole de ziar şi le-am pus la păstrare. La vremea aceea, nu aveam încă niciun gând. De ce în 2007, la mai bine de cinci ani de la acele evenimente? Pentru că tocmai plecam din Televiziunea Română (n.n.: Tudor Giurgiu a fost preşedinte director general al TVR în perioada 2005-2007), iar experienţa a fost una care m-a marcat. Atunci mi-a fost foarte clar că vreau să fac un film despre mine. Aveam nevoie de un „vehicul” filmic pentru a-mi proiecta acolo toate angoasele, frustrările, eşecurile, succesele, care pe mine m-au consumat şi m-au măcinat foarte tare în toată acea perioadă în care am condus destinele TVR. Eram preocupat de această temă a unui om cu valori şi principii morale, care vine în conflict cu sistemul unde lucrează, ba, mai mult, este umilit şi terfelit, târât în tot feluri de scandaluri fabricate de mass-media. Chestia asta m-a urmărit şi mă gândeam cum s-o fac. Şi, uite-aşa, mi-a revenit în minte foarte clar cazul procurorului Panait.


Practic, cazul l-ai păstrat în subconştientul tău până când ai simţit că a venit momentul să-l scoţi la suprafaţă. Cum s-a transformat un fapt de presă într-un film?
În momentul în care am recitit articolele din ziar, mi-am zis: da, este exact ce vreau eu să fac. M-am regăsit în multe dintre caracteristicile personajului Panait: în disciplină, în rigurozitate. Apoi, s-au întâmplat şi multe chestii „ciudate”, de coloratură, care mă apropiau de personaj. Şi eu, şi Panait mergeam la stadionul dinamovist pentru a vedea meciurile echipei favorite. Amândoi frecventam acelaşi club de karaoke în timpul studenţiei, unde mergeam cu cei de la Actorie. Toate aceste asemănări stranii m-au condus la ideea că poate l-am cunoscut sau poate că am trecut pe lângă el... Şi cu cât m-am apropiat de personaj, am început să mă identific cu multe dintre dilemele lui morale şi a fost foarte uşor să mă aduc pe mine în poveste. Şi am vrut, finalmente, să vorbesc şi despre o generaţie care, poate prea devreme, poate prea crudă, a vrut să schimbe nişte lucruri, dar nu a reuşit.


Nu m-am gândit nicio clipă când am văzut filmul că el are ceva şi din tine. Acesta să fie secretul succesului său, pentru că, ştim, orice film bun are în miezul lui o poveste şi despre autor?
Fără îndoială. Altfel nu mă urmărea. La început eu am fost personajul, cel care a declanşat filmul. Sigur, cu cât citeam mai mult, latura politică lua amploare din ce în ce mai mare. Mi-am dat seama că nu pot construi povestea doar pe drama psihologică a personajului, cel care în doar două săptămâni, dintr-un om integru, cu principii de nezdruncinat, se descompune cu fiecare clipă care trece. Am văzut cum dispari, cum începi să pierzi pământul de sub picioare, cum ceilalţi exercită asupra ta o presiune uriaşă, zilnic, ca o picătură chinezească. Mi-am dat seama că nu pot să arăt acest lucru fără să vorbesc tranşant şi clar despre un background politic, despre relaţiile de atunci care s-au perpetuat şi astăzi între justiţie şi politică, între justiţie, Putere şi serviciile secrete, tipul ăsta de încrengătură trebuia să apară în film. Ulterior, în timp ce lucram la documentare, marca politică a devenit mai pregnantă.


Spectatorul trebuie să aibă răbdare pentru a intra în poveste. Ea se desfăşoară aparent lent, dar, după primele zece, cincisprezece minute, dacă eşti atent, te captivează. Oricare dintre noi se regăseşte în acest film, fie că e procuror, medic, funcţionar sau orice altceva.
Chiar un tânăr arhitect mi-a spus că, deşi nu lucrează într-o instituţie publică, el s-a regăsit în acest film. A empatizat cu personajul care este strivit de un sistem care nu te lasă să fii liber şi te vrea obedient, supus, să răspunzi doar la comenzi. Devin relevante pentru mult mai multe categorii decât îmi imaginam eu zona justiţiei, a politicii. E ciudat cum în toate locurile din ţară pe unde am umblat cu filmul apare constant o teamă şi o frică pe care o resimt în interiorul publicului, care e marcat după film, îi vine greu să mă mai întrebe ceva. Atunci când o fac, le simt insecuritatea legată de mine, le simt temerea că s-ar putea întâmpla ceva, le simt frica de consecinţe. Şi le tot spun: trăim într-o lume liberă, lăsaţi în urmă aceste mici stereotipuri. Acest bagaj al fricii pe care îl tot purtăm cu noi de atâta vreme!


Ai avut curajul să aduci în prim-plan un actor tânăr, foarte puţin cunoscut. E vorba despre Emilian Oprea, de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila.
Noi ne-am întâlnit prima oară la castingul pentru filmul meu Despre oameni şi melci. Îl ştiam din câteva spectacole regizate de Radu Afrim, unde era foarte bun. Când l-am reîntâlnit, m-au intrigat ochii, privirea. Mi se pare că sunt foarte rari actorii de teatru care să aibă aşa o expresivitate puternică de prim-plan. Ochii pentru mine contează. Sunt un regizor care nu mă feresc de prim-plan, poate că uneori chiar „abuzez” de el. Dar, pentru mine, filmul înseamnă ochi, faţă, zâmbet, lacrimă. Când a venit la casting, am ştiut că el va fi, pentru că ochii lui, luminozitatea lor aduceau ceva din personajul lui Cristian Panait, din idealismul lui. Fără să-l cunosc prea bine, i-am dat acest rol. Fără să dau probe. Am intuit că e cea mai bună alegere. Şi asta, din perspectiva că nu e nicidecum un actor comod, e un actor cu dileme, cu mulţi demoni interiori, cu o experienţă de viaţă şi profesională, un om care a trecut prin multe. Mi se pare incredibil cum până la această vârstă – nu e chiar aşa de tânăr, are 37 de ani – nu a fost descoperit pentru film. De fapt, el este un caz tipic pentru mulţi, mulţi alţi actori din Bucureşti şi din ţară, care rămân necunoscuţi şi care, cu siguranţă, ar putea realiza performanţe de excepţie.


Ai fost prin multe oraşe din ţară. Dar filmul l-ai lansat la Berlinale. Cum au înţeles ei filmul, ce au înţeles?
Cum se întâmplă la orice festival, toţi încearcă să te pună într-un sertar. Pe mine m-au pus în categoria „film despre corupţie, România, nu e neapărat ceva nou la nivelul temei sau al limbajului cinematografic”... Dar toată lumea a fost de acord că e o poveste foarte bine construită, cu un protagonist important şi că e un alt tip de film care vine din România. Unii mi-au reproşat lungimea filmului, care pentru un spectator străin care nu este familiarizat cu ce se întâmplă în România poate părea un pic deranjant. După cum alţii mi-au spus, în special cei din Est, că pentru ei filmul funcţionează impecabil. De altfel, am primit un număr de invitaţii record la toate festivalurile de film din Est.


Încerci să mergi pe cât mai multe pieţe cinematografice. Până atunci, ţi-ai propus să ajungi în cât mai multe oraşe din ţară, multe dintre ele, din păcate, neavând săli de cinema. Care au fost reacţiile?
Am mers în ţară în multe locuri. Am avut foarte multe reacţii. Am primit zeci de mesaje, pe e-mail, pe facebook. Toţi ne-au spus că au fost copleşiţi de film. Ca observaţie sociologică, foarte multe femei au fost impresionate de film. Îşi doresc să ştie cât mai multe despre film, despre acest caz. Tinerii se uită la film fără prejudecăţi, ca la o poveste, le provoacă o emoţie. Unii chiar au fost provocaţi de film şi şi-au dorit să citească despre caz. Ce să mai spun despre studenţii de la Drept. Devine cu atât mai relevant filmul dacă tu, ca individ, vrei să faci ceva, vrei să schimbi ceva, vrei ca lucrurile pe care le realizezi să conteze. Or, tocmai despre asta e vorba: despre omul care vrea să schimbe şi sistemul care vrea să niveleze. Peste tot am avut discuţii foarte interesante: la Brăila, Constanţa, Timişoara etc.


E mai mult decât un film politic. Dincolo de coaja politică, se află frumuseţea în sine a filmului...
E adevărat. Asta îmi doresc cel mai mult: să văd cum va trece filmul proba timpului. Îmi imaginez cum va fi filmul, cum va fi privit el peste 30 de ani. Mi-ar plăcea ca el să rămână un reper pentru o anumită perioadă din istoria României. Filmul spune mult despre cum trăiam, cum gândeam, cum reacţionam. Aş vrea ca în proiectele mele viitoare să aduc cât mai mulţi actori tineri din ţară. Sunt atât de talentaţi, au atâta energie şi pasiune...


Imaginea lui Marius Panduru e, la rândul ei, un personaj.
Marius a vrut foarte mult să fac acest film. S-a simţit solidar cu personajul, cu povestea. Am căutat împreună să vedem ce ne preocupă. E foarte greu să-i dai filmului ritmul, să nu filmezi prea repede sau prea lent. El a prins exact timing-ul, felul cum filtrează lumina, interioarele. Scenografia e foarte bună. Am avut la dispoziţie o clădire goală − Palatul Bursei −, în care noi am reconstruit întreg spaţiul şi niciun detaliu nu a fost lăsat la întâmplare. Clipă de clipă, totul a fost construit de la zero. E meritul tuturor. Am filmat cam în 32 de zile.


De ce crezi că filmele româneşti nu sunt deloc încurajate, în ciuda premiilor şi nominalizărilor pe care le primesc la cele mai prestigioase festivaluri din lume? Mi-ai spus că, acum, lupta ta cea mai mare este acasă, cu proprietarii sălilor de cinema, care „nu riscă” să programeze un film românesc, decât, eventual, într-o sală foarte mică. De ce crezi că sistemul e refractar?
E reacţia tuturor la filmul românesc. În lipsa unei politici naţionale care să protejeze filmul românesc, nu vom putea face niciodată nimic. Sălile de cinema trebuie să fie forţate să încurajeze filmul românesc. Ok, premii, laude etc., dar ce lăsăm în interior, acasă? Eu cred că am eşuat lamentabil. Certurile dintre noi, orgoliile, lipsa totală de solidaritate ne-au adus în acest punct nevralgic. Suntem victimele propriului nostru eşec în a ne gestiona succesul. În cinema nu riscă nimeni pentru a da şansa oamenilor să vadă filmul românesc. Sunt oraşe mari, mai puţin mari, unde nu există săli de cinema. Ce să mai vorbim despre oraşele mici sau despre comune? E nefiresc ca politicul să fie atât de prezent în cultură. Şi măcar dacă ar face ceva pentru ca filmul românesc să-şi capete locul pe care-l merită. Şi, uite-aşa, ne întoarcem la personajul nostru... El vrea să schimbe, iar răspunsul sistemului care e?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul