Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre haos. Sau când s-a rupt firul

        Adrian Costache

Nu ştiam că sunt profet. Fireşte, starea mea de profeţie e mai mult o glumă decât o realitate. Dar să ne luăm totuşi puţin în serios. Tocmai când „profeţeam” despre ce mai înseamnă azi autoritatea şcolii şi despre subliminalele atacuri la adresa autorităţii acesteia, conţinute, între altele, în cantitatea de vulgaritate din spaţiul ei, undeva la Cluj, într-un liceu de elită, profesorii/şcoala se confruntau cu o asemenea problemă. Pe un cont de Facebook, elevi ai acestui liceu şi ai acelor profesori „s-au amuzat” pe seama educatorilor lor într-un stil nu tocmai pamfletar, cum prost înţelege că s-ar fi întâmplat lucrurile liderul pe ţară al elevilor. Totul era (dacă vezi cele 33 de fotografii „cenzurate”, apărute în Adevărul.ro) un amestec de „puştisme”, grobianisme, dar şi de vulgarităţi patentate, şi deloc pamphlet (suportabil!) la adresa profesorilor. Oricum, altfel decât ne imaginam noi că s-ar petrece lucrurile într-o şcoală cu pretenţii. Dar poate că subcultura e azi mai puternică decât cultura, iar alterarea unui suflet de adolescent prin cunoaştere toxică nu e decât un loc comun, în vreme ce inversul lucrului e tot mai mult o rara avis. Ceea ce mi se pare totuşi greu de înţeles este calitatea proastă a „puştismelor” de la „Gh. Şincai”, în conflict cu gândirea comună care identifică astfel de „patternuri” în licee „modeste”. Acum întâmplarea e deja consumată prin sancţionarea a peste 60 de elevi, „coautori la operă” şi prin mutarea disciplinară a două dintre „capete”. Dar (democraţie!) căile de atac împotriva sancţiunilor sunt atât de numeroase, inclusive juridice, la tribunal deci, încât mai nimeni nu îndrăzneşte să-și imagineze cu ce se vor alege, până la urmă, „împricinaţii”.
Haos!, vor spune unii dintre noi, adepţi ai judecăţilor radicale, albe-negre. De altfel, vor completa aceiaşi radicali, toată societatea noastră este marcată de virusul haosului, de această neputinţă de a fi coerenţi pe durate de timp convenabile istoric. Uitaţi-vă la instituţii!, vor mai spune ei: birocratizate, lipsite de autoritate, corupte. Şi, evident, mereu în „criză”!...
Realitatea este că ni se întâmplă ceva şi asta pare a o şti multă lume. A intrat în mentalul comun. Şi se întâmplă acest lucru şi în spaţiul şcolii, fie ea preuniversitară, fie universitară. Puţini dintre noi avem instrumente pentru a măsură cu precizie ce ni se întâmplă, ce se întâmplă, în special cu şcoala preuniversitară. Intuim însă că, undeva, cândva, s-a rupt firul. Şi tot încercăm să ne limpezim (când?... cum?...), în speranţa că vom putea identifica, odată cu punctul critic, şi soluţiile. Pe care le vedem, le gândim, cu oarecare naivitate, ca fiind salvatoare... De fapt, toate aceste întrebări ori nelinişti categorice şi „radicale” sugerează într-un plan mai larg – ontologic, era să zic − o anume nelinişte socio-psihologică conjugată cu oboseală. Sau poate chiar o derută în raport cu ceea ce (ni) se întâmplă. Şi am găsit cuvântul: Haos! În şcoală e haos!
Radicali sau naivi, aşadar, trebuie totuşi să admitem că odată, cândva, s-a rupt firul şi că ceva n-a mai mers. Poate atunci când şcoala a încercat să se „actualizeze”. Acest demers era unul necesar, dramatic, sinonim chiar cu propria supravieţuire. Pe de altă parte, firul nu s-a rupt doar o dată, ci în câteva rânduri, deşi nimănui nu i-a convenit să observe că, după un timp, împăratul era cam gol. Poate că un moment al ruperii a fost chiar prima reformă a programelor şi manualelor din gimnaziu, reformă făcută de nişte proaspeţi „experţi” ai deceniului zece ai secolului trecut. Atunci programele şcolare au devenit, paradoxal, mai „academice” decât fuseseră vreodată, deşi tocmai asta era „boala” lor. S-a întâmplat aşa poate pentru simplul fapt că aceşti tineri experţi nu avuseseră, vreodată, legături cu şcoala reală. Ei erau, cei mai mulţi, absolvenţi foarte buni ai unor universităţi, dar doar atât. Şi deveniseră formal „experţi”, categorie nouă în nomenclatorul social al profesiilor... Nu năzuiseră să ajungă vreodată să se dedice profesiei de dascăl, să facă parte, adică, din şcoala reală...
De atunci, în naraţiunea „firului rup” al programelor şi al planurilor-cadru mare lucru nu s-a mai întâmplat, urmând doar „nişte decongestionări”, nişte „deplasări de conţinuturi” etc. Fapt e că nici azi nu avem, de exemplu, o gramatică pentru învăţământul de bază, actualele manuale/gramatici nefiind altceva decît „rezumate” după gramatici ale Academiei.
Dar, cum spuneam, firul nu s-a rupt o singură dată, fiindcă s-a mai rupt suplimentar şi de câte ori locatarul principal din strada Berthelot s-a schimbat. Şi s-a tot schimbat, iar fiecare avea propriul „proiect măreţ”!... Între timp, altă generaţie de experţi sau aceeaşi s-a ocupat de „reformă”, căutând cu ardoare soluţii europene. În principiu, nu era rău, fiindcă roata nu mai trebuia inventată. Era rău însă altceva: modul în care această altă sau aceeaşi generaţie de experţi „citeau” textele europene şi mai ales „înţelegeau” textele europene. Aşa s-a schimbat, de exemplu, examenul oral la limba şi literatura română la Bacalaureat. Schimbarea formatului era necesară, fiindcă între timp apăruse ceea ce s-a numit Cadrul de referinţă european, în cuprinsul căruia prima competenţă-cheie o constituia însuşirea limbii materne. Până aici totul era în regulă, ce s-a pus în loc însă a fost „cea mai formală” dintre „formele fără fond” cu care Reforma românească a şcolii oricum se confrunta. Noul format a stârnit derută, stupefacţie, reacţii de apărare, dar nimic din toate acestea nu au fost de natură să „impresioneze”. Ca-ntr-o piesă absurdă, „reforma” a mers mai departe, iar corpul profesoral s-a închis tot mai mult în sine într-o blazare de rău augur...
Şi poate că tocmai această blazare a corpului profesoral, pe care unii o numesc „democratizare”, alţii „reformă”, stă la temelia celor întâmplate la Cluj. La temelia unei şcoli care, generic, ne apare ca subminându-se, pervers, pe ea însăşi.


P.S.: E probabil că organismul şcolii se află azi într-o confuzie prelungită. Dar suita de evenimente care exprimă această confuzie nu este poate, statistic vorbind, mult mai mare decât în vremuri de normalitate, coerenţă şi viziune prospectivă. Însă percepţia publică cvasigenerală este aceea a scăderii vizibile a calităţii educaţiei. Ceea ce în parte e confirmat de realitate, de date statistice, de analfabetismul funcţional, prelungit în anii din urmă până înspre Bacalaureat. Între timp, ca un corolar, s-a instaurat o „verticală a autorităţii” (şcoală-director-inspectorat-minister) nefuncţională, eşuată în birocraţie (profesorilor li se cer azi zeci de documente, chipurile pentru a-şi eficientiza munca). E o birocraţie incapabilă de a crea sinteze şi inutilă în bună măsură. Ea ţine mai departe în mână un învăţământ profund etatizat. O face din interese politice sau, pur şi simplu, pentru conservarea unei stări de fapt favorabile. Câtă vreme lucrurile vor sta aşa, soluţiile nu au de unde veni.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul